Arhive pe etichete: The Lobster

The Lobster (2015)

Am revăzut zilele acestea Homarul lui Lanthimos pe HBO, o interesantă distopie britanică a la grec. Am notat impresiile la „a doua vedere” a filmului cu Rachel Weisz și Colin Farell pe situl cefilmevăd.ro. Este disponibil tot anul pe HBOgo, vi-l recomand dacă v-a scăpat cumva.

Top 10 distopii ce merită văzute

Distopia sau contra-utopia reprezintă antiteza unei societăți perfecte, utopice. O societate distopică se caracterizează printr-o formă de opresiune sau control social. Distopia este poate unicul mijloc de a transmite – ambalate artistic – avertismente asupra viitorului. Iată un câteva din cele mai interesante distopii care merită văzute, apărute (mai ales) în ultimii ani (7 filme din cele 10):

  1. The Lobster (2015) – o lume în care nu poți trăi singur
  2. Matrix (1999) – o lume paralelă
  3. Code 46 (2003) – când memoria va putea fi controlată
  4. The Postman (1997) – o lume fără comunicare
  5. The Fountain (2016) – în căutarea Pomului vieții
  6. Brazil (1985) – o lume obsedată de informații
  7. The Zero Theorem (2013) – o lume fără sens, de același regizor
  8. Fahrenheit 451 (1966) – o lume fără cărți
  9. Children of Men (2006) – o lume a adulților, lipsiți de copii
  10. The Lord of the Flies (1990) – o lume a copiilor, fără adulți

În afara topului – adică nu pierdeți mare lucru dacă nu le vedeți…

  1. Atlass Shrugged  – o lume fără… trenuri, deși se vrea un manifest libertarian
  2. The Cloud Atlas (2012) – despre cum o faptă bună reverberează în viitor, sau cum una rea ne duce înapoi cu o generație

Și ca să vedeți ce influență au aceste filme, iată mai jos un scurt filmuleț făcut de BBC:

Azi ne vedem la Cannes

Chiar dacă nici anul ăsta n-am ajuns la Cannes, avem șanse ca deseară (cel puțin la momentul anunțării câștigătorilor Competiției Oficiale), să fim cu sufletul acolo. Nu contează cine de renumele cui va beneficia, Puiu de laurii lui Mungiu ori Bacalaureatul lui Mungiu va fi săltat de calitatea Sieranevadei lui Puiu – de câștigat va avea cinematografia română. Cronicile favorabile curg atât la Mediterană cât și peste canal, așa că… le ținem pumnii regizorilor români.

Cristi Puiu va lua cel puțin premiul pentru scenariu cu a sa Sieranevada, în vreme ce la Palme d’Or mai concurează Maren Ade cu Toni Erdman, Mungiu care ia cel puțin premiul pentru regie cu Bacalaureat, premiului juriului (luat anul trecut de The Lobster) sau marele premiu al juriului (acordat anul trecut filmului Son of Saul) și americanul Jim Jarmusch cu Paterson – al cărui protagonist este un șofer de autobuz poet. Interpretul acestui rol, actorul american Adam Driver, este considerat favorit la câștigarea trofeului pentru interpretare masculină.

Festivalul a fost marcat și de câteva prestații reușite ale actrițelor, la premiul pentru interpretare feminină fiind două favorite: una este brazilianca Sonia Braga, în rolul unei sexagenare independente și tenace, care se confruntă cu un promotor imobiliar în Aquarius, iar cealaltă, actrița irlandezo-etiopiană Ruth Negga, soția cuplului mixt din Loving.

Distopie britanică a la grec

Dacă n-aveți nici un dubiu apropos de romantism, ori dacă trăiți în singurătate (dacă vă situați, adică, la aceste două extreme), o să vă fie dificil să urmăriți Homarul – chit că a fost unul din filmele selectate în competiția oficială de la Cannes 2015, alături de Youth al lui Sorrentino, Saul Fia al lui Laszlo Nemes, sau Dheepan-ul lui Jacques Audiard. O să vă fie greu să-i sesizați humorul.

Nu cred c-o să-l găsți în prea multe cinematografe pentru că (deși a luat Premiul juriului la Cannes) The Lobster este un film bizar, o satiră experimentală ce pleacă de la o ipoteză oarecum distopică, cum că societatea ar refuza oamenii neangajați în relații de cuplu. Pornind de la această idee, regizorul grec Yorgos Lanthimos (co-scenarist), pune în contradicție două paradigme: cea oficială și cea undergound, a oamenilor frumoși conduși de Lidera interpretată de Léa Seydoux.

Tot filmul său decurge dintr-un astfel de enunț, practic o convenție (acceptată sau nu, ca și cea socială, de către spectator). Odată convenția acceptată, imaginile se substituie narațiunii și putem vedea ce se întâmplă atunci când Miopul, Sâsâitul sau Șchiopul sunt obligați să trăiască în cuplu. Rezultatul (imaginat de Lanthimos) într-o societate distopică, este hilar: sunt aduși într-un hotel-purgatoriu, unde mai au dreptul la o ultimă încercare, înainte de a fi transformați în animalul preferat (de unde și titlul filmului, homarul fiind animalul ales de protagonist – David, interpretat de Colin Farrell).

Trecerile cetățeanului miop prin lumile distopice sunt o consecință a acestor convenții (paradigme sociale), constituind un cinema vizionar de natură romantică (bine, un romantism tipic britanic, în care alcoolizării i se substituie cruzimea). La jumătatea filmului, ajuns în paradigma opusă (cea underground), când David o întâlnește pe Frumoasa mioapă jucată de Rachel Weisz, nu mai știi care convenție merită dezavuată, mai degrabă: cea social-oficială, ce (poate) ajunge să desfidă orice iese din standardele sale, ori cea individualistă, ce-ți poate pretinde în schimbul acceptării fie să sacrifici tot ce ai mai drag, fie să-ți sapi propriul mormânt. Fiind o satiră, personajele par condamnate însă la roluri glaciale.

David, miopul cu burtică interpretat de Farrell (care s-a îngrășat 18 kg pentru acest film) deși pare un docil, nu respectă până la capăt nici una din paradigmele la care îl supune societatea (în oricare din formele sale imaginate), reușind să-și găsească jumătatea și propriul drum, chiar cu riscul pierderii vederii. Dacă ar fi să comparăm acest prim film în engleză al grecului Yorgos Lanthimos cu un alt film european prezentat anul acesta la Cannes, Youth al italianului Paolo Sorrentino – tot la prima producție turnată în limba engleză – se pune întrebarea: cum se face că primul intră pe lista nominalizărilor BAFTA pentru cel mai bun film britanic, în vreme ce al doilea nu?

Deși ambele filme sunt co-producții, explicația constă în casele de film majoritare în co-producție: în vreme ce Lanthimos a mers pe mâna britanicilor de la Scarlet Films și a irlandezilor de la Element Pictures (ambele companii creditate cu produced by), Sorrentino s-a bazat pe Casa de producție italiană Indigo Film și a luat premiul EFI pentru cel mai bun film european. Ambele filme au beneficiat, dincolo de limbajul universal, și de castingul realizat de casele internaționale. În plus, ca un omagiu adus filmului britanic, Yorgos Lanthimos începe cu o ocheadă: Jacqueline Abrahams, the Donkey shooter woman din scena de debut, era production designer la How I Live Now, un alt distopic englezesc; ea este, de asemenea, production designer și aici:

How I Live Now (2013)

Cinematografia britanică are o predilecție pentru distopii și filmele de război. Chiar și femeile scriu despre asta; cum e și în cazul lui Meg Rosoff, după al cărei roman a adaptat Jeremy Brocks scenariul filmului Cum trăiesc acum.  Am căutat o legătură cu The Lobster, dar n-am găsit decât la nivel de scenariu – distopiile apar când bărbații scriu despre dragoste, iar femeile despre război. Rezultatele sunt aparte, reușind să prezinte subiectul din perspective originale. Asta este, cu discriminarea pozitivă și inversarea rolurilor sociale, se pare că o să vedem din ce în ce mai des filme dintr-astea deprimante.

daisyScenariul, la fel ca și cel al Homarului, pare logic plauzibil (dacă nu ar fi absurd): într-o Anglie devastată de teroriști (măsurile de securitate și convențiile războiului fiind perfect reliefate, cu candoare feminină) personajele fragile sunt singurele care pot rezista. Daisy (Saoirse Ronan), verișoara americană ajunsă în UK accidental, împreună cu Piper (Harley Bird), mezina familiei britanice, reușesc să scape din ferma armatei și să se întoarcă la conacul din pădure, unde Daisy îl așteaptă pe Eddie (George MacKay).

Cele două actrițe au fost nominalizate la British Independent Awards pentru rolurile făcute aici. Filmul vizează o audiență specifică: este în genul lui Maze Runner, un film pentru tineri, mizând pe un subiect relativ simplu, sau hai să-i spunem diluat. Scenariul nu este (intenționat) pretențios, iar actorii se mișcă mult. Accentul se pune pe lumea copilăriei, cu motivațiile și viața sa interioară; și pe tinerii care trăiesc separat de lumea adulților, iar lumea lor începe (și se termină) cu ei, acum, How I Live Now. Gen aparent facil, teen movie folosește câteva (puține) teme cum ar fi tensiunea între constrângerile din lumea adulților și afectele interioare adolescentine cu scop de interiorizare a structurilor sociale (marginal vs popular, prietenie vs interes), care îi restrâng registrul stilistic și-l fac mai puțin accesibil receptării stratificate (de către adulți și adolescenți deopotrivă, fiecare la nivelul său de înțelegere).