John Adams (serial TV, 2008)

După ce debuta ca un canal exclusiv de filme, prin anii 70, HBO devine în ultima perioadă un canal TV poziționat pe nișe de public (HBO2 și HBO3). Cinemax, ultimul său brand axat exclusiv pe cinema, s-a repoziționat în Cinemax 1 (producții de public) și Cinemax 2 (producții independente și filme clasice). De remarcat că unde noi vedem o diferență esențială (între filmul de public / filmul de artă, independent), americanii văd doar un alt gen (filmul de artă ca zonă de nișă, undeva în aceeași zonă cu amatorii de film clasic), probabil unul nostalgic, chiar ușor desuet. Închid paranteza.

Printre serialele apărute pe „noul” HBO, de remarcat mini-serialul TV John Adams, despre al doilea președinte american (rol principal interpretat de Paul Giamatti), unul dintre părinții Declarației de independență. Alături de el (sau, prin ochii săi) apar alte figuri istorice: Benjamin Franklin, George Washington și Thomas Jefferson – ceea ce ar putea da impresia că serialul nu este altceva decât o altă formă de propagandă americană.

Dincolo de ceea ce noi considerăm acum un „patriotism desuet”, regizorul Tom Hooper (laureat Oscar pentru The King’s Speech) pune în scenă momente din viața înaintașilor fără presiunea imaginii: greutățile sunt lăsate pe umerii acestora (cel puțin, a celor dispuși să și le asume), iar noi îi vedem prin prisma dezacordurilor dintre ei: Ben Franklin pare un bătrânel șmecher, Washington, de o prudență exagerată, Jefferson, dominat de radicalism.

Mesajul serialului este că rolul istoriei (atât americane, cât și sic! europene) s-a pierdut, reprezentările sale contemporane nefiind altceva decât încercări de mistificare a ei. De remarcat ocazia oferită de seriale actorilor aflați la apogeul carierei, de a face „rolul vieții” – aici Paul Giamatti, precum Kevin Spacey în „House of Cards”.

The Danish Girl

Simpaticul englez Eddie Redmayne se întoarce pe lista nominalizaților la premiul Oscar pentru cel mai bun actor cu rolul Einar, un bărbat nesigur pe sexualitatea sa. Deși pare a folosi aceeași rețetă cu rolul Stephen Hawking (cea câștigătoare), acesta este însă unul mai greu, sau poate ușor doar de căzut în ridicol.

Pornind de la un caz real, al artistului Einar Wegener, primul bărbat care a încercat sa devină femeie, Daneza nu apelează la mitul primar al androginului, ci încearcă să pătrundă în intimitatea cuplului; în personalitatea lui, dacă vrem. Se spune (o fac cei cu pretenții de psihologi) că o relație dă naștere unei a treia personalități – care are chiar și un nume: personalitatea de cuplu. Iar în acest cuplu particular de artiști, o Alicia Vikander mai plinuță și mai colorată la față (aproape bolnăvicioasă), interpretează nu suficient de convingător (aceasta poate fi o impresie subiectivă, dat fiind că am văzut-o în prea multe filme în ultima perioadă) rolul Gerdei Gotlieb, o pictoriță în căutarea propriului drum spre succesul de care soțul său se bucura deja, în Danemarca secolului trecut.

Regizorul Tom Hooper (The King’s Speech, Les Miserables) reușește să prezinte în tonuri tulburi atât specificul danez (folosind filtre albastre pentru peisaje) cât și scenele din interior (extraordinară preluarea de către cameră a privirii lui Einar când o admiră pe Ulla, în primele minute ale filmului).

Dincolo de corectitudinea politică pe care o avansează mai mult sau mai puțin subtil (cum zic cei deranjați de faptul că în rol a fost distribuit un cis- și nu un transgender), The Danish Girl se vrea un film cu dublu mesaj, unul provocator (cum că avem prejudecăți și chiar ne temem de ceea ne este străin) și în completare, de respect și acceptare a sexualității celuilalt (ideea că avem o relație viscerală pentru că nu înțelegem).

Chiar dacă nu va lua Oscaruri pentru rolurile protagoniștilor (cea mai reușită interpretare din film fiind Ulla lui Amber Heard), filmul merită un premiu pentru celelalte două categorii la care este nominalizat: decoruri și costume. Aceasta pentru că încearcă (și pe alocuri reușește, chiar dacă nu acolo unde și-a propus) să prezinte în culori frumoase o realitate tristă, a unor operații nereușite și a unui (trans)gen marginalizat – sau cel puțin așa era acum un secol, în ziua de azi fiind subiectul discriminării pozitive.

Cei doi actori principali figurează însă (cu ceva mai multe șanse) pe lista nominalizaților la premiile britanice BAFTA, iar Daneza concurează, alături de Homarul în sos grecesc, la premiul pentru cel mai bun film britanic.