Arhive pe etichete: The Killing of a Sacred Deer

The Killing of a Sacred Deer

The Killing of a Sacred Deer este un film controversat cu cronici cam extremiste, care îl consideră de la foarte bun și complex pană la o peliculă dezgustătoare, un fel de început al sfârșitului pentru marele regizor Yorgos Lanthimos.  Poate e nevoie de o anumită abilitate spirituală pentru a reuși distanțarea de cele petrecute pe ecran, dar, aparent  paradoxal, pentru a întoarce filmul pe toate fațetele, pentru a surprinde/inventa subtilitățile acestui film care crescendo intră în zona suprarealismului, oarecum mitic (mitul antic grec al Ifigeniei în Aulida), iar pentru mine și poetic (Moartea căprioarei a lui Labiș), cu diferența că în poemul lui Labiș nu e o dilemă sacrificiul, în timp ce Agamemnon & Steven trebuie să opteze pentru moartea prin sacrificare a unei persoane iubite, pentru a salva cetatea/familia.

În mod obișnuit înțelegerea filmului de către spectatori depinde mai puțin de raționamente decât de experiența subiectivă trăită de fiecare spectator: senzații de disconfort, de încremenire, simțite nu doar fizic, ci mai ales psihic .

Încerc să demontez câteva din tiparele (relațiile interumane artificiale, lipsa de compasiune, prizonieratul în rutină, răzbunarea care stă la pândă să lovească când te prinde cu garda jos) pe care ni le servește Lanthimos cu intenția de a șoca, prin a ne prezența cât de insuportabil de singuri ne simțim noi, chiar și atunci când suntem sănătoși (,aparent?Emoji), cu familie ok, cu profesii, cariere. Filmul este foarte controversat, unii fiind oripilați de modul în care Lanthimos  concretizează vizual, dar și lingvistic  micro-universul unei familii aparent foarte reușite. Voi comenta aproape scenă cu scenă o parte a acestui film pentru a-mi dovedi că e un film peste mediocru atât ca psihodramă, thriller, eventual un soft horror.

Filmul se deschide cu scena (pentru unii) șocantă a unei operații pe cord deschis, care mi-a conturat spre finele filmului cunoscutul aforism  pascalian „Le cœur a ses raisons que la raison ne connaît point”. Pe fond muzical ”Stabat Mater” de Schubert –  Stabat mater dolorosa, „stătea maĭca [Domnuluĭ] întristată” nu este o alegere întâmplătoare, ci are rolul unui corifeu care deja anunță subversiv finalul filmului. Care e mai mult decât o referință la mitul Ifigeniei în Aulida, e un fel de variațiune pe tema dilemei (în mitologia greacă, Agamemnon trebuie să ia o decizie pentru a-și salva poporul și va hotărî să sacrifice ceea ce are mai prețios, pe frumoasa și neprihănita sa fiică Ifigenia.

Conversația despre ceas nu–mi pare atât de deplasată, după concentrarea maximă, răspundere, efort fizic în timpul intervenției chirurgicale, desigur,  trebuie să fie relaxant să discuți despre nimicuri; nu cred că e dezumanizare, nici impasibilitate, mai degrabă o armură: faptul că Steven (de acum omniprezent, îi cumpără lui Martin (Barry Keoghan) un ceas cu curea metalică, cum îi place lui (Steven), nu e  anormal: cei mai mulți avem tendința să facem greșeala de a dărui ceea ce ne place nouă (o dovadă de tandrețe care din punctul de vedere al „beneficiarului” nu e ceea ce și-a dorit, nu-i face bucurie și noi ne simțim lezați); scenele de alcov nu văd de ce au produs așa un șoc, când în cupluri există diverse ritualuri, jocuri erotice, nimic obscen, iar partenera prin „anestezia generală” îi oferă partenerului femeia vie, care tace, foarte relaxant, probabil.

Vizita lui Martin la spital este desigur făcută fără tact, cu intenție pentru a-l face pe doctor să se simtă jenat (de aceea acesta  începe dea explicații anestezistului). Băiatul este insistent, enervant, genul despre care se spune adesea că dacă îl întâlnești pe cutare îți merge rău toată ziua. Blestemele lui Martin, redate cam buñuelian sunt un fel de dreptate divină. Pregătirea înainte de consfătuire, repartizarea muncilor casnice în familie este normală. Anna Murphy este  frumoasă, stilată, organizată , eficientă dar nu până la a fi maniacă. După conferință, la cocteil, Steven Murphy, întrebat despre familie, nu e chiar deplasat când spune despre fiica lui că e la primul ciclu (e o conversație între medici, știu cum vorbesc între ei, pentru noi, cam trivial). Paralizia e intruziunea fantasticului, la fel de absurd ca intruziunea lui Martin în familia Murphy ,un fel de blestem.
Imaginile cu culoarele clinicilor albe, sterile (care par abandonate), da pot înfricoșa dar nu atât cât imaginile din clinicile de la noi cu bolnavi îmbulzindu-se în fața ușilor cabinetelor medicale.

Această prezentare necesită JavaScript.

Pentru mine a fost o experiență oripilantă, dar captivantă prin atâtea simboluri,  metafore și alegorii chiar dacă destul de străvezii, dar mai ales scenografia inventivă, cu cadraje îndrăznețe, planuri apropiate inedite (scena cu cartofi prăjiți și ketchup), schimbarea profunzimii câmpului vizual (la spital, în sala de recepții), treceri abile din interioare la exterior și invers, folosirea constanța a oglinzilor, geamurilor a diferitelor transparente), toate fotografii superbe ale directorului de imagine Thimios Bakatakis.

Problema sacrificiului: în civilizația antică exista ideea de a sacrifica ceva, pe cineva, pentru a obține în schimb grația zeilor – noroc, iertare, prosperitate, victorie. Cu cât jertfa era mai prețioasă cu atât șansele de a fi gratificat găseau sorți de izbândă!

 

The Killing of a Sacred Deer

Sacrul apare în viața omului contemporan doar atunci când acesta e obligat să-i sacrifice divinității ceva. Dacă în viața de zi cu zi, desacralizată, acesta ni pare o construcție absolut ficțională (a mâncat? întrebăm despre copil, sau a dormit?), există momente când sacrul își face simțită, pe neașteptate, prezența. Sunt acele momente critice când ordinea universală se cere restabilită. Regizorul Yorgos Lanthimos făcea câteva precizări la conferința de presă a filmului care avea să ia premiul pentru scenariu la Cannes:

Titlul filmului face referire la momentul dramatic din piesa „Ifigenia în Aulida”, scrisă de Euripide.

Ifigenia, fiica lui Agamemnon, e pe cale să fie sacrificată, așa cum spune oracolul, pentru că grecii aflați în Aulida nu pot ridica angora să plece spre Troia.

Agamemnon se zbate între suferința de părinte și datoria de a împlini dorință zeilor. În momentul sacrificiului, Ifigenia dispare de pe altar și în locul ei apare o căprioară cu gâtul tăiat.

Lanthimos îmbină în acest film profanul și sacrul, știinta cu supranaturalul, realismul cu suprarealismul, firescul cu bizarul și grotescul/violența cu sexualitatea, regizând un film destul de greu de urmărit chiar din prima sa jumătate (spre deosebire de precedentul Homar, care devenea criptic și chiar sufocant mai spre final).

Colin Farrell este din nou alegerea perfectă în rolul principal masculin și pare să fie actorul preferat al regizorului de la The Lobster încoace. Cu The Killing of a Sacred Deer, inspirat parțial de tragedia clasică a lui Euripide, regizorul grec revine în forță, refăcând aceeași atmosferă apăsătoare din filmele sale anterioare, doar că aici pare mai direct, transmițând cu dezinvoltură acea tristețe grea, apăsătoare – devenită aproape o marcă personală.

The Killing… este un film bizar, de un teatral extrem, aparent fără emoție, o tragedie contemporană traversată de teme clasice precum răzbunarea, regretul, echitatea. Sunt în schimb multe suprafețe vitrate în acest film, multe transparențe, interioare înalte sau dimpotrivă, cu tavane apăsătoare, fiecare scenă fiind compusă astfel încât să amplifice starea de neliniște sau claustrofobie livrată spectatorului.

Grecul Lanthimos se arată în acest film inspirat de regizori ca Polanski sau Haneke, însă cu stilul său aparte, tot mai atent la mesaj și parcă mai puțin preocupat de artificii sau metodă. Văzut în continuarea Homarului (odată cu care am acceptat acest joc sec, teatral, al actorilor), Colin Farell face un rol mai reușit dar și mai lejer, de vreme ce n-a mai fost nevoit să se-ngrașe și să-și lase burtică (o mai are, totuși), ci a fost de-ajuns să-mbătrânească și să-și lase o barbă ușor grizonată, care-i acoperă jumătate din față.

Bună și Nicole Kidman, mai misterioasă în comportamentul erotic cu soțul din film decât în scenele jucate cu fostul său soț Tom Cruise.  Aici i se oferă soțului într-un ritual sexual sec, drapat cu puține cuvinte. Dacă ținem cont și de surpriza produsă de tânărul actor irlandez Barry Keoghan, care reușește o performanta hipnotică în rolul lui Martin – adolescentul cu comportament ciudat, ce trădează inițial un sociopat modern, pentru ca să se transforme mai apoi în clasicul mesager, menit să transmită obligativitatea pedepsei – rezultă unul din cele mai puternice filme din ultima perioadă.

Voi reveni asupra sa după o altă vizionare, întrucât nu este genul de film ușor de decodat după prima impresie. Nu-l recomand celor neinteresați de tragedia greacă și de teatru în general, care nu-l vor gusta prea mult, după cum mărturisea Piratul cinefil. Dacă nu știi Ifigenia, piesa lui Euripide despre care învață fiica protagonistului, interpretată de Alicia Silverstone, este dificil să înțelegi mesajul filmului, drept pentru care am început recenzia citându-l pe regizor.