Arhive pe etichete: The imitation game

Ex machina (2015)

Unul din cele mai bune filme din 2015 – nominalizat la premiile Academiei Europene de Film, a concurat cu The Lobster în secțiunea cel mai bun scenariu. Chiar dacă nu a câștigat premiul, în domeniul său (science-fiction) rămâne un film de referință, care aduce în discuție un subiect important; mai mult, dovedește desuetitudinea testului Turing (vechi de 50 de ani) pentru androizii din viitorul apropiat (filmul este situat cu 10 minute în viitor, spune regizorul Alex Garland).

Vizionarea lui s-a legat perfect (pentru mine) cu The Imitation Game, un film istoric (deja) și biografic, care abia ce adusese în atenție personalitatea savantului Alan Turing. Probabil că acel film se datorează și reparației morale pe care regina Angliei o făcea în 2013, în memoria faimosului lor spărgător de coduri. Abia ce ridicase Benedict Cumberbatch subiectul la fileu, că vine alt englezoi să facă ping-pong cu el, analizându-i limitele – scenaristul Alex Garland (Halo, Dredd), aici la debutul său regizoral.

În fine, hârtia va reține premiul Oscar acordat lui Graham Moore pentru cel mai bun scenariu adaptat, ceea ce deschide o altă discuție: în vreme ce Academia Americană de film este capabilă să acorde un premiu – pentru a evidenția importanța unui film bine realizat, bine jucat, nimic senzațional însă – Academia Europeană nu reușește să pună în valoare (decât prin simpla nominalizare a lui Garland la secțiunea scenarii și a Aliciei Vikander la cea mai bună actriță) producția SF Ex Machina – considerând probabil că aceasta este misiunea premiilor BAFTA.

Un merit al acestei producții cinematografice este că demonstrează cât de simplu este (totuși) să faci un film. Un scenariu bun, un decor simplu, și aportul a trei actori aflați pe paliere diferite în carieră: în rolul lui Nathan – Oscar Isaac, nominalizat la Globul de Aur pentru performanța din Inside Llewyn Davis, Ava – senzuala Alicia Vikander, venită să confirme rolurile promițătoare din A Royal Affair și Anna Karenina (2012) și mai-tânărul irlandez Domhnall Gleeson, evoluând de la supporting roles în Harry Potter, aici la un rol important – cel al lui Caleb (nici Abel, nici Cain). De menționat și al patrulea personaj (android) interpretat de balerina Sonoya Mizuno.

– va continua cu spoiler –

Birdman

La începutul anului, pe când se acordau Globurile de aur și Premiile Academiei, începeam să scriu cronică de film. Apoi am publicat pe catchy.ro, la cererea Mihaelei Cârlan, câteva previziuni pentru Oscar. Ca să pot face pronosticuri a trebuit să văd (într-un timp destul de scurt) mai multe filme. Mi-au plăcut – atunci, pe moment – Benedict Cumberbatch în The imitation game, Steve Carell și Mark Rufallo în The Foxcatcher (Mark nu senzațional ca în Begin Again, dar un rol bun) și J.K. Simmons în Wiplash.

Majoritatea site-urilor de specialitate dădeau ca mari favorite peliculele Birdman și Boyhood. De asemenea, Grand Hotel Budapest, care luase crema la Golden Globes. Mi-a plăcut Boyhood – așa cum îmi place orice Linklater după seria Before Sunrise (1995), Sunset (2004), Midnight (2013) – dar nu l-am putut urmări până la sfârșit, pur și simplu mi s-a părut prea lung.

Un singur film n-am reușit să văd (nu, au fost două cu The Theory of Everything, nu aveam atunci chef de biografii, chit că-mi place Stephen Hawking), de fapt singurul film pe care n-am vrut să-l văd online, adică să-l piratez cumva (chit că nu știu să descarc filme, dar tot o formă de piraterie o consider și vizionarea online, chiar dacă e cvasi-legală) a fost Birdman. Citisem cronica și, din respect pentru ideea filmului, pentru actori, pentru regizor, aș fi preferat să-l văd într-o sală de cinema.

Din cauza jobului, n-am reușit s-o fac în timpul anului așa că l-am văzut abia aseară, pe Cinemax. Aveam ca elemente de comparație: The Humbling după Philip Roth, cu Al Pacino și Clouds of Sils Maria al lui Olivier Assayas cu Juliette Binoche și Kristen Stewart, ambele despre condiția actorului. Și ambele foarte bune în sens clasic (nimic cutremurător, ca să zic așa), astfel că eram convins că va fi o competiție strânsă pentru Oscarul meu pe această temă.

Dacă la Michael Keaton și Ed Norton mă așteptam să scoată roluri bune (în nota lor personală, totuși – himself acting) marea mea surpriză a fost Emma Stone, pe care am ratat-o de la debutul său ca actriță-puștoaică în distribuții comice gen The House Bunny și Paper-Man până la rolurile ceva mai pretențioase din Magic in the Moonlight. Mai bine zis, ochii Emmei Stone, pentru că ochișorii ei albaștri, fardați, exoftalmici sau cum vreți, fac jumătate din magia acestui film. Replica ei acidă de fiică răzgâiată care-l aduce cu picioarele pe pământ pe fostul star cinema Riggan Thomson, dialogurile (specialitatea casei, sexy romantism) cu pseudo-vedeta de cinema și privirea hăbăucă din final au făcut să merite filmul. Păcat de compania selectă că n-a prins măcar o nominalizare.

Subtila diferență între unicitate și singularitate

benedictDe ce am văzut întâi The Imitation Game și abia apoi The Theory of Everything? Pentru că Benedict Cumberbatch.

Spre deosebire de optzeciștii lui CTP, pentru cei din generația mea computerul nu mai e o minune a tehnicii sau vreun mister. El există ca atare – înlocuit eventual de laptopul cu care unii dintre noi avem chiar o relație, în detrimentul relațiilor interumane. Iar asta ne duce la întrebarea fundamentală, care în anii 80 era doar o întrebare, fără a părea amenințătoare: ce se va întâmpla când puterea noastră de analiză (~ de calcul) va fi depășită? Futurologii numesc acel moment din care evoluția noastră cu ajutorul mașinilor va fi dificil de previzionat, singularitate tehnologică. Acolo se îndreaptă drumul deschis de Alan Turing, un personaj pe care filmul premiat ieri dimineață la Oscar pentru cel mai bun scenariu adaptat, ni-l propune, ca actor în propriul său test.

De ce să vedem întâi The Imitation Game? Pentru că în timp ce lui Stephen Hawking i-am citit cel puțin o carte (Universul într-o coajă de nucă), despre Alan Turing mai știm prea puțin (dosarul din timpul războiului a fost ținut 50 de ani secret). Și pentru că Benedict Cumberbatch, excentrica figură din serialul Hawking (2004) introduce un personaj unic, în vreme ce Eddie Redmayne, deși a luat un Oscar pentru dificilul său rol, nu a fost nici măcar singular. Se cunoaște apetența juraților de la Oscar (mai ales că, după primul tur al nominalizărilor, doar actorii sunt cei care votează actori) pentru rolurile care presupun transformări fizice spectaculoase, oarecum în detrimentul celor de compoziție – la care, bref, se pricepe deja toată lumea. Enjoy this game!

The imitation game

Mă legam în postarea anterioară de un derapaj al autorului Cassargoz, al cărui personaj (cap pătrat) mi-a încântat tinerețile de cititor în ale anticipației. Ei bine, se pare că în 2015 autorul s-a transformat în propriul său personaj, din moment ce nu mai poate achiesa la ideile altora. Sau poate că nu mai are ochi s-o facă, fiindcă la vremea sa scrierile SF aveau ca orizont tocmai anii noștri. Comentariul său la adresa acestui film vine de la un specialist în materie: ca fost autor de scrieri de anticipație, Cristian Tudor Popescu ar fi vrut mai mult de la acest film, al cărui scenariu de Oscar pornește de la un roman biografic despre Alan Turing, scris în 2008.

Problema domniei sale este că filmul nu s-ar ridica la înălțimea fascinantei personalități a matematicianului britanic, a cărui minte strălucită a elaborat conceptul de algoritm și a cărui mașină botezată după numele său (mașina Turing), a stat la baza a ceea ce numeam în anii `80 mașină de calcul (unde lucrau inginerii de formația lui CTP) iar astăzi, computer. Păcatul pe care-l găsește CTP filmului este de fapt, că pornește de la un roman biografic (prea se vede eticheta, cum că se bazează pe o poveste reală), dar îl exprimă cu alte cuvinte: că ar fi o colecție de poze, din cărți cu poze. Aceasta este desigur o perspectivă auctorială; cum că nu vrem să vedem în film o înșiruire de texte, completată apoi de câteva imagini. În opinia CTP-ului, cu asta păcătuiește The imitation game, cand leagă flashback-urile genialului savant de câteva fraze, care nu strică însă (cred eu) atmosfera filmului. Fiindcă tocmai asta nu lipsește, atmosfera – te poartă acolo cu o putere de fascinație pe care CTP nu are ochi s-o vadă de iritare, negăsindu-și monstrul sacru suficient de sus, pe piedestal. Sau nu în locul pe care imaginația sa de tânăr autor de SF îl va fi pus.

enhanced-buzz-27403-1380307109-15Alegerea povestitorului este o problemă delicată – în Hoțul de cărți de exemplu, un film cu multe fraze frumoase, este rezolvată printr-un artificiu: povestitorul este moartea. Probabil că dacă autorul „înșiruirii de texte” dezavuate de CTP ar fi fost Cristopher, cum își numea Turing mașina de calcul pe care o concepe în film, sau o altă găselniță SF, autorul de anticipație s-ar fi declarat mai puțin supărat și n-ar fi emis etichetele: primitiv, rudimentar și plictisitor, tocmai pentru un film pe al cărui subiect pica.

Pentru că filmul este mai mult decât o biografie, propunând teme cum ar fi conditia savantului, implicațiile construirii unei mașini inteligente (savantul concepe o mașină pentru ca să descifreze transmisiile mașinii germane Enigma, dar și fiindcă nu este înțeles și acceptat de către contemporanii săi, deși are o minte sclipitoare) cum ar fi copierea minții umane. De aici vine și testul Turing, de fapt un experiment prin care putem identifica inteligența artificială. Dincolo de aceste întrebări, perioada contemporană aduce altele: se pune problema singularității tehnologice, termen împrumutat din astrofizică. Dată fiind evoluția  computerelor, futurologi cum sunt Ray Kurzweil problematizează apariția unui moment (2045) în care computerul va depăși ca putere de calcul creierul uman: din acest moment singular, evoluția cibernetică nu mai poate fi previzionată și viitorul umanității este incert.

De ce un film despre Alan Turing în 2015? El presupunea (optimist) că în jurul anului 2000 mașina va ajunge la performanța de a îl putea induce în eroare pe cel ce pune întrebările în testul Turing – foarte frumos explicat în film – în peste 30 % din cazuri. Există chiar  un pariu de 20.000 de dolari între pesimistul Mitch Kapor și Ray Kurzweil numit „The Long Bet Project”. Cei doi futurologi au pariat că un computer nu va trece testul Turing (numit și The Imitation Game), până în anul 2029. Ei bine, aceasta s-a întâmplat deja în 2014, astfel că este momentul să ne punem câteva întrebări tipic omenești: cum a început totul, de ce a trebuit să se întâmple așa, ca să putem merge mai departe. Ceea ce CTP, ancorat în perioada optzecistă, nu mai poate.

Pentru că nu are ochi să vadă? Așa cum nu a reușit să vadă acest film emoționant, care nu este despre un savant, nici despre genialitate, nici despre homosexualitate. Așa cum arăta în cel mai emoționant moment al Galei premiatul Graham Moore, autorul scenariului, este despre a fi diferit. Iar noi suntem lăsați să decidem în celebrul său test dacă Turing, cu toate diferențele sale față de ceilalți, este uman, este o mașină, sau un spectru undeva între acestea două? Merită să vedeți filmul – nu vă luați după CTP – chiar și numai pentru jocul lui Benedict Cumberbatch!

De la „Cap pătrat” la „The imitation game”

2014, THE IMITATION GAMES-au premiat atâtea filme bune aseară la Oscar, că nu știi pe care să-l vezi primul. Este un plus al acestei gale pe care l-au remarcat toți comentatorii: calitatea nominalizărilor. De data asta nici un favorit n-a fost lăsat pe dinafară (cum s-a întâmplat, de exemplu, cu Saving Mr. Banks sau Inside Llewin Davis, filmul fraților Cohen). În acest an aproape că fiecare nominalizat merita Oscarul la categoria sa, alegerea premiilor fiind așteptată cu oareșce emoție, deși rezultatele fusesere anticipate de premiile presei (Globurile de aur) și ale specialiștilor (sindicatul actorilor SGA și al regizorilor, DGA). Fără să fie mari favorite la pariuri, două filme s-au detașat ca număr de nominalizări: The Grand Hotel Budapest  (care-și primise la Globuri titlul de cel mai bun film la categoria sa – comedie/musical), cu nouă nominalizări, și The Imitation Game, după titlul unei cărți de Alan Turing, cu opt.

Dacă despre primul ar fi comentat cineva mai puțin avizat că nu-și merită atâtea nominalizări, nu aș fi comentat: The Grand Hotel Budapest (a cărui acțiune se petrece undeva, în Europa de este, într-o perioadă oarecum incertă, după primul război) nu e ceva să poți privi oricând (pe fugă, de exemplu) și nici un film pentru oricine. Perspectiva (începe ca povestea unui liftier), decorurile (un hotel roz), apoi personajele aparent minore (prietenia portarului, interpretat încăntător de Ralph Fiennes, cu vechiul proprietar Moustafa) te fac să aștepți apariția unor alte personaje și întâmplări la fel de rocambolești.  Ei bine, actorii, parcă inspirați de toată această atmosferă retro din romanele lui Stefan Zweig se joacă cu noi, spectatorii absenți din această commedia dell`arte, într-un mod neașteptat pentru anul 2015. Ca atare, finalul ne lasă puțin dezamăgiți, pentru că filmul nu respectă rețeta de la Hollywood cu care ne-am obișnuit: nu avem eroina pusă în fața unor alegeri dificile, nici vreun erou care să salveze lumea, privită parcă printr-un lornion. Dar nu despre acest film (deja premiat) s-a exprimat cunoscutul ziarist și cinefil Cristian Tudor Popescu, ci despre celălalt favorit și multi nominalizat, The Imitation Game.

Pe Cristian Tudor Popescu îl știu de mai mult de un sfert de veac: Cassargoz, nuvela sa la limita dintre SF şi mainstream, premiată la concursurile de literatură de anticipație, mi l-a adus în atenție și admirație înainte ca volumul său de proză scurtă Planetarium să ia premiul Eurocon. Simpatie care s-a păstrat atunci când inginerul optzecist (pentru că era să fim toți o nație de ingineri) s-a transformat întâi în traducător, ca apoi să fie editor de antologii, ziarist și să apară tot mai des pe sticlă.

Simpatia mea pentru Cassargoz (căci așa îi spuneam în gândul meu, nu CTP) s-a păstrat, iar îndepărtarea sa de literatură deși m-a întristat, am înțeles-o prin analogie cu evoluția mea de individ obligat să contruiască întâi societatea socialistă, apoi un fel de tranziție și mai multe feluri de capitalism, pe cale de colaps. Și fiindcă mi-a rămas imaginea acelui ins din Cassargoz, incisiv, un pic folosit dar cu care nu poți să te joci, în cele din urmă. Îmi plăcea cum o scotea la capăt în traseul public, la fel ca în nuvelele pline de nerv ale domniei sale, în care urmărea mai degrabă ideile decât personajele ori construcția acțiunii. Comentând nominalizările la Oscar, s-a supărat pe un favorit, dar fără să-l bage, în același oală cu celălalt și să spună, de exemplu, un adevăr universal valabil: la pomul lăudat să nu te duci cu sacul.

Și-a concentrat tirul (deh, deformație profesională, de la Cassargoz încoace) tocmai pe un film cu idei, asemenea scrierilor domniei sale. Și deloc rău făcut, pornind de la un scenariu aflat de mult pe lista (Black list) de la Hollywood a celor mai așteptate ecranizări. Al cărui autor, Graham Moore, ne-a oferit cel mai emoționant moment al galei de azi. Și poate chiar unghiul din care putem vedea acest film.