Arhive pe etichete: The Hateful Eight

Anacronismul filmului istoric

… și reinventarea genului western, ar fi trebuit să fie titlul complet al comentariului despre ultimul film al lui Tarantino, despre care am mai scris aici – dacă n-ar fi sunat pretențios.

Pentru că filmul pretinde ca imaginile să poată fi luate de spectator drept o reprezentare (e drept, virtuală) a realității, teoreticianul german Kracauer considera filmul istoric în genere drept o aberație contrară sensului pe care îl are mediul cinematografic. Jucându-se în granițele unui gen mai puțin prețios, regizorul Quentin Tarantino, la a doua sa încercare pe tema westernului (este nevoie de cel puțin trei ca să faci ceva serios, susținea el într-un recent interviu) nu-și pune astfel de probleme.

Oricât de fidel ar reproduce vestimentația, obiceiurile și atmosfera istorică în care și-au propus să nareze, filmele istorice sunt, după Kracauer, cel puțin latent iritante prin anacronismul lor. Dimpotrivă, Tarantino pare chitit să investigheze cu ajutorul acestui ochean întors câteva paradigme (contemporane) cum ar fi justiția (imparțială)

Urmăriți în clipul de mai jos (nu l-am găsit cu subtitrare, dacă îl are cineva rog să mi-l semnaleze) discursul unuia din cele 8 odioși – The Hangman – interpretat de Tim Roth:

The H8ful Eight

M-am uitat la ultimul film al lui Tarantino recent, mirat că n-a luat decât un Glob. Siderat nu de film ori de scenariu, pentru că mă obișnuisem cu stilul ăsta de explorare a genurilor (din nou, western) încă de la Django Unchained.

Treaba e că și Tarantino se cam învățase cu el, chit că n-a recunoscut din prima, ba chiar a negat c-ar fi vorba de-un sequel. Abia ceva mai încolo, după ce-a lăsat bâta în baltă, realizând că personajele din Django nu intră în noua lui poveste (fiindcă au și personajele de ficțiune, mai ales după un film de succes, personalitatea lor), a recunoscut că ideea inițială venea din nuvela Django in White Hell. Adică un sequel, carevasăziq.

Așa că a luat-o de la-nceput, răscolind prin casete video și filme vechi cu cowboys și indieni. Adică nu, fără indieni, numai cowboys și evenual una bucată cow-woman, și i-a ieșit. Casete video și filme am văzut și noi, dar n-avem știința ‘mnealui de-a le-nghesui într-un film. Este acolo o linie subțire: câte clișee poate duce omul? Cinefil, necinefil sau necunoscut, care-i limita suportabilității? Cât durează pân-să te prinzi, ca la Django, că dialogurile alea banale, aparent clișeice, în care vorbele se leagă una de alta, ca zalele dintr-un lanț, fără vreo-ncercare de aluzie străvezie, sunt supra-realiste, totuși, că pică de-undeva din cer, ca zăpada pe deasupra personajelor înghesuite în trăsura cuminte – sau cuminți în trăsură?

hateful-eight

Prima ocheadă regizorală zace pe generic, scrisă cu fonturi faine, retro –the 8th film of Quentin Tarantino, The Hateful Eight – autoironie cât încape. De fapt, stabilisem că nu știm (noi) cât încape. Atâta doar că după fonturile western (parcă hand-made), cu numele actorilor – wow: Samuel L. Jackson, Kurt Russel, Jennifer Leigh, Tim Roooth – și după o cruce mare, admirativă, vin numele ălorlați, grămadă, cu fonturi comerciale din PC-ul meu și-al tău. După care vine o căruță – ultima spre Red Rock.

Este proiectat de vineri, 15 ianuarie, în cinematografe – unde merită văzut în formatul original de 70 mm, care nu intră în ecranele TV decât cu pierderi mari. Și-ar fi păcat să ratați experiența!