Arhive pe etichete: The Big Short

Le Capital (2012)

Cu 4 ani înainte de The Big Short, adică demult, într-o galaxie îndepărtată, în care mă uitam la filmele care se dădeau la TV și, asemeni celor mai mulți dintre noi, încă nu reușisem să mă dumiresc de statusul crizei, ascunsă, apoi pusă pe tapet de guvernele Boc 1 și 2, pentru ca, în final, să se încerce disimularea ei de către guvernul Ungureanu…

…ei bine, în acel îndepărtat 2012, în care filmul încă mai era o evadare din realitate, Costa Gavras scotea Le Capital, după un scenariu scris împreună cu Boukercha, Karim  (Notre jour viendra). Tradus la noi Puterea banilor, cu marocanul Gad Elmaleh în rolul unui tânăr ajuns din întâmplare adjunctul unei bănci europene, filmul se derulează în contextul preluării ostile a băncii de către un fond de investiții, cu irlandezul Gabriel Byrne în rol de Chairman american.

Ritmul, la fel de alert ca și cel din Brokerii apocalipsei, urmărind ascensiunea europeanului spre rangul de CEO american, oferă mai degrabă o imagine cinică a lăcomiei umane, decât una comică a mecanismelor crizei. Puterea banilor nu este, și nici nu și-a propus a fi o comedie financiară, ci una umană. Europeană.

O schimbare de linii la Hollywood?

Am văzut în primele luni ale lui 2016, când s-au dat premii pentru regie, scenarii, imagine și montaj, vreo patru festivități. S-au acordat multe titluri: cel mai bun actor / cea mai bună actriță în rol principal / secundar / dramă sau comedie, în Europa și SUA. Iar câteva din aceste premii au arătat ceva ce stă să se-ntâmple, nu peste tot în lume, ci acolo, la Hollywood, unde mai toate chelnerițele fac cursuri de actorie, iar șoferii se visează scenariști sau asistenți de imagine.

Pare să fie o schimbare de linii: finaluri de carieră, recompensate, la Globuri, cu rolul de cel mai bun actor în rol secundar pentru Sly. La EFA, cu cel mai bun actor pentru Michael Caine. Ca și în muzică (vezi concertele din Europa de Est a unor mari muzicieni, deja desueți pe meleagurile lor) și asemeni balenelor, majoritatea actorilor vin să eșueze (sau, mai onorabil, să ia premii pentru întreaga activitate) în Europa. De acest gen inegal de duel par a fi conștienți doar francezii, care au la premiile Cesar cea mai promițătoare actriță și cel mai promițător tânăr actor. Ei bine, aceste… proceduri, acceptate de europeni și de ziariștii străini de la Hollywood (care acordă Globurile de aur) nu au mai ținut la Oscar, fapt devenit evident după acordarea premiilor Academiei.

În Spotlight. Michael Keaton, după cântecul de lebădă zburătoare din Birdman, apare aproape complet încărunțit, schimbare vizibilă mai ales prin alăturarea de un John Slattery albit (mă rog, la fel cum a fost în toate seriile Mad Men, doar ceva mai slab) și un Liev Schreiber bărbos și echilibrat, matur. În comparație cu ei, Mark Ruffalo (tocmai fusese nominalizat la Globuri pentru tatăl maniaco-depresiv din Infinitely Polar Bear) pare numai bun să joace rolul tânărului ziarist în goana după subiecte fierbinți – așa că fuge tot filmul după dovezi.

Se toarnă tot mai rar epopei grandioase (și atunci, vezi Exodus: Gods and Kings, ies răsunătoare eșecuri), iar filmul nu mai umblă după roman (nu se mai caută ecranizările, decât, cel mult, după ficțiuni), dar îi copiază tendințele: împletirea (a cât mai) mai multor fire narative, în preferința pentru destinele împletite ale persoanelor comune, absolut obișnuite, în dauna urmăririi exclusive a destinului unui personaj principal – eroul sau protagonistul – și eventual, a câtorva personaje care-l pun în lumină: asociații săi, ca mentorul și sidekik-ul (colaboratorul) și antagoniștii sau antagonistul.

Un altfel de exemplu ne oferă The Big Short, unde câțiva iluștri necunoscuți (deținători de mici fonduri de capital) descoperă întâi slăbiciunile și apoi putreziciunea sistemului manipulat de marele capital, după care îi aplică ultima lovitură, doborându-l chiar cu armele falsificate de acesta din urmă. Aici își dau mâna (chiar dacă nu colaborează propriu-zis, ci doar se inspiră din ideile celorlalți) Michael Burry (jucat de Christian Bale), traderul Jared Vennett (Ryan Gossling) care propagă ideile lui Burry către Mark Baum (interpretat de Steve Carell), iar pe fir mai intră și Ben Rickert (Brad Pitt) după ce doi tineri investitori descoperă o hârtie a lui Vennet.

Dar această nouă tendință s-a văzut cel mai bine, cred, în The Revenant (pe care eu personal nu l-am văzut, fiindcă s-a comentat intens aici pe blog) și Steve Jobs. În cele două producții menționate, deși Leo și Kate iau Oscar pentru cel mai bun actor în rol principal, respectiv nominalizare (plus premiu la Globuri) pentru cea mai bună actriță în supporting role (termen mai cuprinzător decât rol secundar), prestațiile lor nu mai sunt de ajuns ca să susțină filmul, care nu ia The Best Picture, tocmai din cauza acestui stil deja, se pare, perimat de distribuție – cu actor principal și antagonist sau sidekik. Și atunci se pune întrebarea: asistăm doar la o schimbare de linii (o generație se lasă înlocuită de următoarea, nu înainte de-a o atrage în ultimele jocuri împreună) sau de o schimbare de direcție?

Cine ce Oscar ia?

La noapte (hai să zicem mai bine luni dimineață) se decernează premiile Academiei Americane de Film, asa ca ar fi momentul unei scurte treceri în revistă a favoriților la principalele secțiuni:

1. Cel mai bun film

În ciuda listei lungi de nominalizări, avem duelul Regency-lor: The Revenant (Fox) si The Big Short (Paramount). Ori altfel spus, între mitul fondator și mizeria de sub preș. Însă cel mai bun film trebuie să întrunească mai multe calități – adică să fie susținut de (nu neapărat cei mai, dar de buni) regizor, director de imagine, actori și montaj.

Oscar-2016-Nominations

Aici avantajul pare să fie de partea mitului (regizorul Innaritu + actorii Leonardo DiCaprio și Tom Hardy, directorul de imagine Emmanuel Lubezki, coloana sonoră a lui Ryuichi Sakamoto) în defavoarea conspirației imbecililor (care se sprijină pe cel mai bun scenariu adaptat, cel mai bun montaj, dar și pe supporting actorii Christian Bale, Ryan Gosling, Steve Carell și Brad Pitt). Alegerea depinde strict de ce mesaj vor să transmită membrii Academiei: unul politic – da, ăștia suntem noi, americanii și acesta e rolul nostru, al actorilor, să recunoaștem măcar la nivel artistic dimensiunea întregii tărășenii – sau evazionist: no-no, acu’-i momentul să ne raportăm la trecutul glorios, oricum, dacă nu vă convine, ne stă în putere să rescriem istoria.

2. Cel mai bun regizor

Noua linie a lui Innaritu, foarte apreciata deja de la Birdman – care nici nu a fost cine stie ce film, doar o schimbare de direcție. Challenger (sic!) este legendarul George Miller.

3. Cea mai bună actriță

Brie Larsson in Room, no doubt

4. Cel mai bun actor

E momentul lui Leonardo DiCaprio, un actor matur – finally :).

5. Cel mai bun scenariu original

Spotlight

6. Cel mai bun scenariu adaptat

The Big Short

7. Cea mai bună actriță, rol secundar

Luptă suedezo-britanică: 2015 pare să fi fost anul Aliciei Vikander, nu doar pentru rolul nevestei Daneze ci și pentru Ex Machina. Mie Kate Winslet mi s-a părut excelentă în rolul directoarei de marketing Joana Hoffman din Steve Jobs.

8. Cel mai bun actor în rol secundar

Tom Rylance (pentru Bridge of Spies dar și tizul lui Hardy pentru antagonistul Revenant-ului, merita o nominalizare) sau Christian Bale, pentru rolul din The Big Short unde, spre deosebire de cinicul Wolf of Wall Street, trăiește drama omului strivit (vezi scena simbolică din film) de grozăvia sistemului – despre toți ce trei britanici am senzația că nu fac decât să umple lista. Premiul pare antamat de italo-americanul Sylvester Stallone, care închide cercul Rocky, cu ultimul său Creed.

9. Cea mai bună imagine

Emmanuel Lubezki

10. Cel mai bun montaj

The Big Short (Hank Corvin) concureaza aici cu Mad Max: Fury Road (Margaret Sixel – soția regizorului Greg Miller)

11. Cel mai bun film străin

Dispută strânsă ungaro-franceză: între Son of Saul și Mustang, comentat aici. A treia nominalizare, A War/Krigen, din partea Danemarcei, este o poveste sensibilă pentru americani: o companie daneză luptă împotriva regimului taliban din Afganistan. 

Oile de pe Wall Street

The Big Short nu candidează degeaba la 5 Oscaruri. Chiar dacă nu a câștigat nici un Glob, nominalizările de acolo și premiul luat, totuși, la BAFTA și în alte competiții mai mici, înseamnă ceva: cel mai bun scenariu adaptat pentru regizorul Adam McKay și scenaristul Charles Randolph, după cartea lui Michael Lewis. Cred că va lua și un Oscar, atât pentru logica traseului fiecărui personaj în parte, și pentru cât de bine leagă scenele. Dar aici este și meritul editorului Hank Corwin, așa că premiul s-ar putea duce, la fel de justificat, în contul său.

the-big-short2.jpg

Dacă la cel mai bun film nu are prea mari șanse (unde pronosticurile îl dau pe locul trei, după The Revenant și Spotlight deși, în ultimii 8 ani, Sindicatul actorilor americani a ghicit Oscarul), la fel ca și la premiul pentru regie, o poziție ceva mai bună o are Christian Bale, care vine pe locul 2 în competiția Oscar pentru cel mai bun secundar, la mare distanță însă de Sylvester Stallone, cu 90% șanse de câștig pentru rolul din Creed.

Și cam cu tot atât de puține șanse (10%) ca și Tom Hardy, care a avut și el un an bun. Acum, că l-am umplut de post-it-uri, să mai spunem ceva și despre film: cu toate că oferă o poveste acrișoară, mai greu de îngurgitat, merită consumată fie și numai pentru faptul că au fost necesari 8 ani pentru o coerentă deslușire cinematografică a mecanismelor crizei.

În al doilea rând, pentru miza corectă: cei care au pariat contra băncilor, grăbindu-le prăbușirea (cu armele specifice sistemului) sunt prezentați nu departe de realitate, ca niște outsideri: nici lupi în blăni de oițe și nici lupușori veroși, gen Leo DiCaprio în The Wolf of Wall Street-ul lui Scorsese. Apreciez, de asemenea, lecţia bine aplicată de educație financiară, din care, oricât de nefamiliarizat și de plictisit ai fi vis-a-vis de sistemul bancar, tot rămâi cu ceva! Ca dovadă, fără a fi un senzațional succes de casă, filmul este o rețetă financiară: 61 mil $ încasări până acum, după o investiție de 28. Despre ce discutăm?

 

The Big Short (2015)

Filmul începe deștept, cu o maximă a lui Mark Twain: nu ceea ce nu știi te bagă în belele – adică nu prostia. E ceea ce știi sigur, dar nu e chiar așa – cum ar veni, unde e minte multă, e și prostie multă! Comedie financiară, carevasăzică. Filmul confirmă că economia este o pseudoștiință și că Wall Street folosește intenționat termeni confuzi, cu care își acoperă instrumentele financiare. Și că pe acest traseu al profiturilor, munca nu va mai fi apreciată niciodată.

Doar niște „ciudați” văd ceea ce restul deștepților și idioților nu pot prevedea: Michael Burry (Christian Bale) cu ochiul său de sticlă, vorbind despre bula tehnologică din 2001, Mark Baum (Steve Carell) întârziind la ședință și părăsind-o apoi imediat, Jared Venett de la Deutsche, care află ce făcuse Michael și promovează obligațiunile credit default swap, explicând în același timp OCD-urile.