Arhive pe etichete: Teodor Corban

The new Kid in Town – with Dogs

Ați ghicit, este regizorul singurului lungmetraj românesc din Competiția de la TIFF, Bogdan Mirică. Dacă acum cinci ani lua premiul Zilelor filmului românesc cu scurtmetrajul Bora Bora, azi vine de la Cannes direct în competiția principală, și are mari șanse s-o câștige.

Asta pentru că filmul său ne conduce cu mână foarte sigură într-un gen mai puțin explorat de Noul val al cinematografiei noastre – un val dezis, de fapt, de filmul de gen. Lui Bogdan Mirică îi plac animalele: după ce un corb (sau o cioară) provoca un mic dezastru în Bora Bora (dar numai la-nceput și la sfârșit), aici un câine latră tot filmul. M-am întrebat la finalul său de ce i-o fi zis Câini, la plural, dar mi-am amintit că-l cheamă Poliția. Pe câine – așa că se explică.

La fel ca și-n scurt-metrajul său de autor, și aici acțiunea se desfășoară tot la țară, de data asta fiind vorba de un sat din Dobrogea, la granița cu Ucraina. Polițiștii sunt și ei prezenți, oferind câteva scene antologice. Distribuția este de excepție, replicile vin calm (unul mocnit), sunetul are un rol important (ca și liniștea) iar povestea curge firesc: deși ai toate indiciile că se va termina prost, nu plictisește și te ține atent, ca apoi să te facă de-a dreptul curios.

Deși filmul este despre violență, dozajul acesteia este atent livrat: întâi o apariție și o dispariție, apoi o vânătoare, o luptă între băieți în timpul căreia apar amenințări voalate, pentru ca la final totul să răbufnească, făcându-te aproape să răsufli ușurat de așteptare. Un rezultat neașteptat pe care-l smulge de la public acest *thriller (anti-)polițist cu accente western!

*Dacă etichetam Un etaj mai jos drept film anti-polițist, după vizionarea Câinilor trebuie să-i retrag eticheta, redenumindu-l (anti-)thriller. Dogs e thriller-ul. Și nu știu care este mai anti-polițist!

Alegerea actorilor din “6,9 pe scara Richter” – o misiune dificilă

Nae Caranfil, în continuarea întâlnirii moderate de Mihnea Măruță, despre “6,9 pe scara Richter”, a cărei transcriere am început-o aici:

MM: Cam cât au durat repetițiile pentru musical?

NC: Antrenarea lui Laurențiu Bănescu pentru ultima scenă a durat o lună înainte de începerea filmărilor, și cam o săptămână înainte de secvența respectivă, de filmarea scenei finale… dar repetițiile cu actorii pe text au fost cam 10 zile, și nu cap-coadă, adică nu zi lumină, ci cam 1/2 de zi înainte de filmare.

MM: Să-i alegeți, a fost greu, înainte?

NC: Înainte da, a fost o perioadă lungă de probe, în care am văzut foarte-foarte multă lume, în care am ezitat, în care am rechemat actori şi actriţe despre care nu eram încă siguri. I-am rechemat pe unii chiar în repetate rânduri şi până la urmă am definitivat distribuţia care a apărut în film.

MM: La care ați fost cel mai pretențios, la ce rol?

NC: Păi la… sunt patru roluri la care a trebuit să foarte fiu pretențios; cele patru roluri principale, nu pot să le fac o ierarhie…

MM: Care trebuia să semene cel mai mult cu viziunea pe care o aveați?

NC: Cel puțin… Deddy (n.n. Teodor Corban) trebuia să semene cu viziunea pe care o aveam și Kitty (n.n. Maria Obretin) ei erau cei mai, să spunem așa, chiar cele mai delicate alegeri pe care trebuia să le fac. La Tony (n.n. Laurențiu Bănescu) aveam oarecare marjă, puteam să glisez puțin mai la dreapta sau mai la stânga, la Bambi (n.n. Maria Simona Arsu) la fel, în afară de faptul că trebuia să fie frumoasă, tânără și apetisantă, farmecul ei puteam să-l accept ca venind din mai multe posibile direcții.

MM: Cele mai complexe personaje, psihologic vorbind, sunt tatăl și soția?

NC: Da, și fiul (Laurențiu Bănescu) mi se pare destul complex dar, cum spun… de exemplu într-o primă viziune Tony ar fi fost mai în vârstă decât a ieșit în film. Adică gândisem un personaj ceva mai înspre 40 de ani sau chiar ușor trecut de 40, dar am fost atât de entuziasmat de talentul lui Laurențiu Bănescu încât mi-am recalibrat viziunea și am făcut un personaj ceva mai tânăr… (continuă aici)

Un etaj mai jos – pe limba spectatorului

Atenție, spoiler! Răspund întrebărilor unui cititor al blogului, care a văzut (printre altele) și cronica noastră de aici, comentând:

„Am văzut filmul și am citit vreo 3 cronici – punându-le pe toate la un loc îmi vine în minte povestea cu Împăratul care nu avea haine… aș dori sa-mi explice cineva superbitatea și subtilitatea acestui film… dacă e prea mult atunci măcar despre subiectul și problemele rezolvate sau măcar aduse în prim plan de acest film… scuze dacă acest comentariu pare agresiv, dar măcar să înțeleg ce văd alții… :)”

Îmi place să cred că acest gen de reacție (puțin ironică, deloc agresivă – chiar bine intenționată) vine ca urmare a poll-ului deschis de noi aici, cu suportul unei părți din blogosfera cinefilă. Îi răspund pe scurt, punctual (așa întrebări, așa răspunsuri):

1. SubiectulUn etaj mai jos este o felie din viața unui personaj din clasa de mijloc. Îl vedem pe Corban cum se mișcă în mediul său: da, stă la un bloc, însă unul dintr-un cartier bun al capitalei, are un mic business – AF, că-l ajută și nevasta – cum plimbă un câine, un LOGAN roșu… un subiect interesant doar pentru spectatorul tranziției, nu și pentru beneficiarii acesteia.

2. Problemele aduse în prim-plan: întâmplarea cu vecinul din film ridică (sau ar trebui să ridice, cel puțin asta își propune s-o facă) în subsidiar întrebarea: cum de am ajuns noi, acea clasă de mijloc din care toți dorim să facem parte, atât de individualiști? Și de ce reacționăm așa, când în jur (sau la un etaj mai jos din blocul nostru) se întâmplă ceva: adică, nereacționând? Adunând în noi și zicând: asta nu e problema mea, nu știu, nu am toate datele, nu mă bag…. De unde atâta corectitudine… politică, în vreme ce toată lumea spune că suntem o țară de…

3. Rezolvarea este punctul forte al filmului, care se joacă puțin cu așteptările spectatorului, fără a-și bate joc de ele. Ea se insinuează, nu se oferă pe tavă: pune-ți și tu întrebările tale, man! Sau vezi de aplică întrebarea asta în felul tău, la vecinii tăi și găsește-ți propriul răspuns. Caută-l în (cei din) jur, după ce ieși de la cinema! Nu mai aștepta să ți se dea și la film – vrei mister? Dar… nu-i prea prea simplist, pentru secolul XXI, ori cumva retro – să mergi la un banal policier? Că viața îl bate uneori, chiar prin… banalitate. Chit că mulți dintre noi credem că trăim într-un film, și hiperbolizăm.
Asistăm la un pariu puțin riscant pentru regizor, chiar dacă filmul pare inovator. Nu degeaba a fost catalogat drept… un thriller de bloc. Sau film anti-polițist. Pentru că e din alt gen 🙂 Spectatorul prea tânăr pentru a sesiza tranziția societății (luând-o de-a gata), nu poate să guste toate aceste detaliile strecurate (din comentariul său observăm că i se par chiar plictisitoare) și nu intră în film, a cărui miză este una subtilă, aproape hitchcockiană. Dar nu atât de subtilă încât să lipsească cu desăvârșire!

Caranfil la Cluj, în deschiderea TIFF#15

Fix de azi într-o lună, ne vedem la TIFF – pe 27 mai, în Piața Unirii, la orele 20,30 – are loc Gala de deschidere care va preceda proiecția celui mai nou film al regizorului Nae Caranfil:

6,9 pe scara Richter va fi prezentat în premieră mondială în deschiderea celei de-a 15-a ediții a Festivalului Internațional de Film Transilvania (27 mai – 5 iunie). Așadar de azi într-o lună, să vă pregătiți păturicile! Biletele pentru gala de deschidere costă 30 de lei și pot fi cumpărate de pe www.biletmaster.ro.

Potrivit regizorului și scenaristului Nae Caranfil, 6,9 pe scara Richter, o comedie „parţial realistă, parţial nerealistă”, e povestea unui tânăr actor de teatru ce navighează cu greu între rolul complicat dintr-un spectacol de musical, o nevastă geloasă până la depresie și obsesia marelui cutremur devastator, anunțat ca iminent de toți experții. Din distribuție fac parte: Teodor Corban, Laurențiu Bănescu, Maria Obretin și Simona Arsu. Imaginea este semnată de Vivi Drăgan Vasile, iar montajul de Cătălin Cristuțiu. Mai multe detalii aici.

 

Un etaj mai jos – o prezentare și două concluzii

Teodor Corban a prins un 2015 foarte bun, putând fi considerat revelația anului, alături de Toma Cuzin, partenerul său din Aferim. Dacă în oscilantul film al lui Radu Jude, care se pornise alături de Florin Lăzărescu în căutarea unei Madame Bovary dâmbovițene, dar a cotit-o spre corectitudine politică, ambii au reușit să salveze cât de cât impresia de hipsterizare a istoriei, la Cannes treaba a stat puțin diferit: Cuzin a beneficiat de finalul Comorii lui Porumboiu, trecându-și în palmares un film premiat, în vreme ce Un etaj mai jos s-a mulțumit c-o nominalizare în secțiunea Un certain regard, câștigând, ulterior, premii – la alte festivaluri.

Recomand acest thriller de bloc al lui Muntean, care merită urmărit pentru a vedea cum construiește trio-ul Alex Baciu, Radu Muntean & Răzvan Rădulescu un film antipolițist, ca și pentru subtilitățile psihologice revelate de jocul bun al actorilor: Oxana Moravec, Ionuț Bora, Maria Popistașu, Ioana Flora, Adrian Văncică, pe lângă Teodor Corban și Iulian Postelnicu.

Până la urmă un film bun, chiar dacă se cam joacă cu așteptările spectatorului. Care, după ce deslușește problema morală (ne lămurim că Sandu a auzit el ceva, dar nu are toate datele așa că nu se pripește cu vreo concluzie) se așteaptă la o reacție a celor implicați, la un deznodământ al poveștii (de tip clasic) pentru a rămâne, la final, cu o morală.

Ei bine, așa cum personajul (cum orice personaj, chiar și spectatorul) rezistă în felul său de a fi, adică nu se lasă convins ușor să iasă din ale sale, la fel rezistă și scenariul – și odată cu el, și filmul – în a nu livra soluții. Se rezumă la a ridica un tip de întrebare (cum de am ajuns așa individualiști și de ce reacționăm așa: nereacționând), mai mult filosofică decât practică, la a fi un film despre dubla natura morală / individuală a omului, și nu unul moralist.