Arhive pe etichete: Tarantino

Game of Thrones – un joc al minții?

Revenim asupra serialului Game of Thrones a cărui concept medievalo-fantasy ne prinde tot mai mult în mrejele sale. Cred că e important de subliniat că atracția asupra acestui univers se datorează în mare parte maestrului George R.R. Martin, iar cei de la HBO (în special adaptarea scenariștilor David Benioff și D.B.Weiss) au transpus operele acestuia la modul ideal.

Un duo scriitoricesc ce aprinde imaginația cinefililor care urmăresc acest serial, fiind prinși într-un joc al minții, prin dinamica pe care am observat-o de-a lungul celor 5 sezoane. Acest joc al minții este transpus prin alternarea dualității anumitor personaje: de la imaginea diabolică (care te face să urăști respectivul personaj) la o imagine atenuată înspre bine (ce-ți provoacă empatie față de el). Desigur, acest joc merge și înspre extreme: un personaj anume devine maleficul absolut (blamat de toată lumea) iar un altul devine eroul.

game-thrones-season-6

Când se face abuz față de acest gen de manipulare, după cum a văzut în startul sezonului 6, e cu greu să nu observi acest întreg proces, care întotdeauna atrage atenția. Observăm că în primele două episoade aproape toate familiile își reglează conturile în stil medievalo mafioso, mai mult de atât simțim că este un fel de restart pentru viitoare confruntări și mai sângeroase.

Din tot ce am învățat, faptele odioase sunt răsplătite cu aceeași monedă, un ultim exemplu fiind Bolton care și-a primit datoria de la Nunta cea Roșie, deci ne așteptăm la un sezon sângeros, precum deschiderea siciliană varianta Tarantino (pardon, Taimanov). Piesele de șah sunt așezate în poziție de luptă, iar o parte a pionilor au fost sacrificați deja fără milă, așa că așteptăm cu nerăbdare să fim surprinși de viitoarele combinații puse în joc.

The H8ful Eight

M-am uitat la ultimul film al lui Tarantino recent, mirat că n-a luat decât un Glob. Siderat nu de film ori de scenariu, pentru că mă obișnuisem cu stilul ăsta de explorare a genurilor (din nou, western) încă de la Django Unchained.

Treaba e că și Tarantino se cam învățase cu el, chit că n-a recunoscut din prima, ba chiar a negat c-ar fi vorba de-un sequel. Abia ceva mai încolo, după ce-a lăsat bâta în baltă, realizând că personajele din Django nu intră în noua lui poveste (fiindcă au și personajele de ficțiune, mai ales după un film de succes, personalitatea lor), a recunoscut că ideea inițială venea din nuvela Django in White Hell. Adică un sequel, carevasăziq.

Așa că a luat-o de la-nceput, răscolind prin casete video și filme vechi cu cowboys și indieni. Adică nu, fără indieni, numai cowboys și evenual una bucată cow-woman, și i-a ieșit. Casete video și filme am văzut și noi, dar n-avem știința ‘mnealui de-a le-nghesui într-un film. Este acolo o linie subțire: câte clișee poate duce omul? Cinefil, necinefil sau necunoscut, care-i limita suportabilității? Cât durează pân-să te prinzi, ca la Django, că dialogurile alea banale, aparent clișeice, în care vorbele se leagă una de alta, ca zalele dintr-un lanț, fără vreo-ncercare de aluzie străvezie, sunt supra-realiste, totuși, că pică de-undeva din cer, ca zăpada pe deasupra personajelor înghesuite în trăsura cuminte – sau cuminți în trăsură?

hateful-eight

Prima ocheadă regizorală zace pe generic, scrisă cu fonturi faine, retro –the 8th film of Quentin Tarantino, The Hateful Eight – autoironie cât încape. De fapt, stabilisem că nu știm (noi) cât încape. Atâta doar că după fonturile western (parcă hand-made), cu numele actorilor – wow: Samuel L. Jackson, Kurt Russel, Jennifer Leigh, Tim Roooth – și după o cruce mare, admirativă, vin numele ălorlați, grămadă, cu fonturi comerciale din PC-ul meu și-al tău. După care vine o căruță – ultima spre Red Rock.

Este proiectat de vineri, 15 ianuarie, în cinematografe – unde merită văzut în formatul original de 70 mm, care nu intră în ecranele TV decât cu pierderi mari. Și-ar fi păcat să ratați experiența!