Arhive pe etichete: Sylvester Stallone

Rocky VII: Creed (2015)

Lansat sfârșitul lui 2015, Creed devine rapid unul dintre cele mai bine primite filme de către critică. Pentru performanța de a fi readus pe ecrane (și de a o certifica prin prezența sa) lupta boxerului care-și face un nume în ring, Sylvester Stallone este recompensat la început de ianuarie 2016 cu un Glob de Aur. Insistența sa pentru Rocky Balboa se datorează faptului că el a cunoscut succesul târziu, după 30 de ani – tocmai cu acest rol.

Această narațiune tipic holywoodiană este recuperată pentru prima dată în istoria francizei Rocky de către un alt regizor decât Stallone: este vorba de foarte tânărul Ryan Coogler, care mai lucrase cu Michael B. Jordan (interpretul „micuțului” Creed) la Fruitvale Station (2013). Cu toate aceste schimbări, filmul își merită locul în serie, putând fi numit pe drept Rocky VII: chiar dacă legenda Rocky Balboa nu mai urcă în ring, el îndrumă (completează) tânărul boxer care va urca spre înălțimi, preluând ștafeta.

creed3Povestea americană standard (eroul defavorizat, înzestrat cu talent și multă ambiție) primește câteva grefe (tot clișee, și ele) precum discursul rasial și un personaj feminin înțepăcios-atrăgător care face credibile cele câteva scene romantice. Dincolo de toate acestea, se remarcă modul în care tânărul regizor recuperează și reinterpretează elementele francizei într-o formulă atractivă pentru spectatorul nefamiliarizat cu seria Rocky, și în subsidiar, într-o notă nostalgică – ce denotă respect față de filmul original.

creed2Tocmai această combinație oarecum reverențioasă (întâlnită și la Star Wars Episode VII – The Force Awakens, în care Harrison Ford are o apariție similară, de predare simbolică a ștafetei către generația următoare) face posibilă extragerea unui fir credibil din ghemul narativ adunat până acum. Creed unul dintre puținele filme noi în care elementele de teenage movie nu zgârie ochii spectatorului din afara focus-grupului. Iar povestea aceea credibilă de viață pentru care nu ne mai săturăm de filme îi aparține tot lui, anti-eroului convertit într-un respectabil membru al comunității: Rocky face (însoțit de Adonis) încă un drum spre înălțimi, spre locul cu multe trepte care-i încununa sprinturile din tinerețe (Muzeul de Artă din Philadelphia). Pas cu pas.

Creed reușește să adune pe parcurs emoții, pentru a le face să explodeze în meciul final, în buna tradiție a seriei Rocky. În paralel cu interpretul principal, care vrea să dovedească cum că n-a fost o greșeală (I want to prove I’m not a mistake), filmul are ambiția de a demonstra că nu e doar un sequel făcut de dragul sequelurilor. Recenzie completă aici.

Cine ce Oscar ia?

La noapte (hai să zicem mai bine luni dimineață) se decernează premiile Academiei Americane de Film, asa ca ar fi momentul unei scurte treceri în revistă a favoriților la principalele secțiuni:

1. Cel mai bun film

În ciuda listei lungi de nominalizări, avem duelul Regency-lor: The Revenant (Fox) si The Big Short (Paramount). Ori altfel spus, între mitul fondator și mizeria de sub preș. Însă cel mai bun film trebuie să întrunească mai multe calități – adică să fie susținut de (nu neapărat cei mai, dar de buni) regizor, director de imagine, actori și montaj.

Oscar-2016-Nominations

Aici avantajul pare să fie de partea mitului (regizorul Innaritu + actorii Leonardo DiCaprio și Tom Hardy, directorul de imagine Emmanuel Lubezki, coloana sonoră a lui Ryuichi Sakamoto) în defavoarea conspirației imbecililor (care se sprijină pe cel mai bun scenariu adaptat, cel mai bun montaj, dar și pe supporting actorii Christian Bale, Ryan Gosling, Steve Carell și Brad Pitt). Alegerea depinde strict de ce mesaj vor să transmită membrii Academiei: unul politic – da, ăștia suntem noi, americanii și acesta e rolul nostru, al actorilor, să recunoaștem măcar la nivel artistic dimensiunea întregii tărășenii – sau evazionist: no-no, acu’-i momentul să ne raportăm la trecutul glorios, oricum, dacă nu vă convine, ne stă în putere să rescriem istoria.

2. Cel mai bun regizor

Noua linie a lui Innaritu, foarte apreciata deja de la Birdman – care nici nu a fost cine stie ce film, doar o schimbare de direcție. Challenger (sic!) este legendarul George Miller.

3. Cea mai bună actriță

Brie Larsson in Room, no doubt

4. Cel mai bun actor

E momentul lui Leonardo DiCaprio, un actor matur – finally :).

5. Cel mai bun scenariu original

Spotlight

6. Cel mai bun scenariu adaptat

The Big Short

7. Cea mai bună actriță, rol secundar

Luptă suedezo-britanică: 2015 pare să fi fost anul Aliciei Vikander, nu doar pentru rolul nevestei Daneze ci și pentru Ex Machina. Mie Kate Winslet mi s-a părut excelentă în rolul directoarei de marketing Joana Hoffman din Steve Jobs.

8. Cel mai bun actor în rol secundar

Tom Rylance (pentru Bridge of Spies dar și tizul lui Hardy pentru antagonistul Revenant-ului, merita o nominalizare) sau Christian Bale, pentru rolul din The Big Short unde, spre deosebire de cinicul Wolf of Wall Street, trăiește drama omului strivit (vezi scena simbolică din film) de grozăvia sistemului – despre toți ce trei britanici am senzația că nu fac decât să umple lista. Premiul pare antamat de italo-americanul Sylvester Stallone, care închide cercul Rocky, cu ultimul său Creed.

9. Cea mai bună imagine

Emmanuel Lubezki

10. Cel mai bun montaj

The Big Short (Hank Corvin) concureaza aici cu Mad Max: Fury Road (Margaret Sixel – soția regizorului Greg Miller)

11. Cel mai bun film străin

Dispută strânsă ungaro-franceză: între Son of Saul și Mustang, comentat aici. A treia nominalizare, A War/Krigen, din partea Danemarcei, este o poveste sensibilă pentru americani: o companie daneză luptă împotriva regimului taliban din Afganistan. 

Oile de pe Wall Street

The Big Short nu candidează degeaba la 5 Oscaruri. Chiar dacă nu a câștigat nici un Glob, nominalizările de acolo și premiul luat, totuși, la BAFTA și în alte competiții mai mici, înseamnă ceva: cel mai bun scenariu adaptat pentru regizorul Adam McKay și scenaristul Charles Randolph, după cartea lui Michael Lewis. Cred că va lua și un Oscar, atât pentru logica traseului fiecărui personaj în parte, și pentru cât de bine leagă scenele. Dar aici este și meritul editorului Hank Corwin, așa că premiul s-ar putea duce, la fel de justificat, în contul său.

the-big-short2.jpg

Dacă la cel mai bun film nu are prea mari șanse (unde pronosticurile îl dau pe locul trei, după The Revenant și Spotlight deși, în ultimii 8 ani, Sindicatul actorilor americani a ghicit Oscarul), la fel ca și la premiul pentru regie, o poziție ceva mai bună o are Christian Bale, care vine pe locul 2 în competiția Oscar pentru cel mai bun secundar, la mare distanță însă de Sylvester Stallone, cu 90% șanse de câștig pentru rolul din Creed.

Și cam cu tot atât de puține șanse (10%) ca și Tom Hardy, care a avut și el un an bun. Acum, că l-am umplut de post-it-uri, să mai spunem ceva și despre film: cu toate că oferă o poveste acrișoară, mai greu de îngurgitat, merită consumată fie și numai pentru faptul că au fost necesari 8 ani pentru o coerentă deslușire cinematografică a mecanismelor crizei.

În al doilea rând, pentru miza corectă: cei care au pariat contra băncilor, grăbindu-le prăbușirea (cu armele specifice sistemului) sunt prezentați nu departe de realitate, ca niște outsideri: nici lupi în blăni de oițe și nici lupușori veroși, gen Leo DiCaprio în The Wolf of Wall Street-ul lui Scorsese. Apreciez, de asemenea, lecţia bine aplicată de educație financiară, din care, oricât de nefamiliarizat și de plictisit ai fi vis-a-vis de sistemul bancar, tot rămâi cu ceva! Ca dovadă, fără a fi un senzațional succes de casă, filmul este o rețetă financiară: 61 mil $ încasări până acum, după o investiție de 28. Despre ce discutăm?

 

Gala Globurilor, în reluare

Am visat spre dimineață un coșmar: mă uitam în reluare la Gala Globurilor de Aur și nu auzisem de nici un film, nu recunoșteam nici un actor. Am revăzut momentul de-nceput și m-am liniștit: gala prezentată de Ricky Gervais, deși plină de sketchuri, mi-a confirmat că Asociația presei străine la Hollywood și-a luat rolul în serios.

– Dacă veți câștiga în seara asta, amintiți-vă că nimănui nu-i pasă de premiul ăla cât vă pasă vouă. Să nu fiți lacrimogeni, își continua Gervais monologul.

Dar actrițele (și actorii), începând cu Kate Winslet (care a jucat excelent surprinderea), n-au ținut cont de el și și-au făcut numerele parodiindu-se sau autoitonizându-se. Exceptând derapajul cu Marțianul / film de comedie, care a avut o explicație = Ridley Scott, premiile au fost mai relaxate, având și rolul de a (re)compensa oameni care nu le-au primit (sau le-au primit cu multă vreme în urmă) de-a lungul unei cariere reușite, deși le meritau.

Mă refer la Ennio Morricone, Oscar Isaac, Christian Slater, Jon Hamm și Sylvester Stallone (ambii la al doilea premiu, acesta însă la sfârșitul unei serii/etape). Pentru că au fost cu toții de acord că Globurile reprezintă mai mult decât premii, semnale aruncate peste timp.

Fiecare generație de cinefili, spunea Tom Hanks, imitând / onorând poza lui Denzel, găsește artistul care definește epoca în care trăiesc. Odată cu recunoașterea numelui, e recunoscut și omul cu talentul și capacitatea nu doar de a ne capta atenția, ci și de a o revendica.

Studio 54 (1998)

În anii ’80, Studio 54 era deja un fenomen – cel mai în vogă local de noapte din New York. Situat în aglomeratul Manhattan, la numărul 254 pe West 54 Street (de unde și numele), clubul a fost fondat în 1977 de către Steve Rubell și Ian Scrager. In STUDIO 54 se intra „dupa ochi”, fără vreo discriminare de ordin social, rasial ori sexual. Steve Rubell (jucat aici de Mike Myers) se posta pur și simplu în ușă și permitea sau nu accesul clienților, după criterii subiective, gen: aspectul lor fizic și potențialul de petrecăreți. Printre marii respinși au fost Caroline și Jack Kennedy iar, pentru o vreme, nici chiar Frank Sinatra n-a fost admis.

Clubul avea un grup constant de clienți, format din celebritățile vremii: Bianca și Mick Jagger, Rod Stewart, Elton John, Andy Warhol, Liza Minelli, David Frost, Paul Simon, Candice Bergen, Ryan O’Neal, Art Garfunkel, Truman Capote, Diana Ross, Dolly Parton, Elisabeth Taylor, Cher, Farah Fawcett, Paloma Picasso. La inceputul anilor ’80 De Niro, Pacino, Lauren Hutton, Gere, Michael Jackson, Sylvester Stallone și Oliver Stone au devenit și ei obisnuiți ai localului. Unii îsi serbau acolo aniversările, alții veneau, pur și simplu ca să-și găsească un partener de o noapte. E cel mai grozav loc de agățat din lumea asta, îl lăuda creatoarea de moda Diana von Fürstenberg.

Odată ajunși înăuntru, clienții erau  liberi să facă tot ce pofteau. Celebrități și iluștri anonimi, hetero- și homosexuali, milionari și sărăntoci se dezlănțuiau împreună, timizii fiind încurajați de personalul localului (toți tineri și frumoși) să ia parte la frenezia generală: muzică, dans, alcool, droguri, sex… Pe măsură ce etichetele se înmulțeau (de la cârciuma bisexuală la Sodoma și Gomora modernă), creștea și faima localului.

Viata lui a fost scurtă, în primăvara lui 1980 patronii fiind trimiși la închisoare pentru evaziune fiscală. Studio 54 va fi preluat de investitori corporatiști, schimbându-și de două ori proprietarii până la închiderea sa definitivă în martie 1986. Deși pus în libertate după scurt timp, Rubell reușește să mai dea o singură petrecere (așa-zisă de revenire) care va fi și ultima, Studio 54 așa cum a fost rămânând doar o legendă. Una care ne amintește puțin de #Colectiv.