Arhive pe etichete: Steve Carell

Birdman

La începutul anului, pe când se acordau Globurile de aur și Premiile Academiei, începeam să scriu cronică de film. Apoi am publicat pe catchy.ro, la cererea Mihaelei Cârlan, câteva previziuni pentru Oscar. Ca să pot face pronosticuri a trebuit să văd (într-un timp destul de scurt) mai multe filme. Mi-au plăcut – atunci, pe moment – Benedict Cumberbatch în The imitation game, Steve Carell și Mark Rufallo în The Foxcatcher (Mark nu senzațional ca în Begin Again, dar un rol bun) și J.K. Simmons în Wiplash.

Majoritatea site-urilor de specialitate dădeau ca mari favorite peliculele Birdman și Boyhood. De asemenea, Grand Hotel Budapest, care luase crema la Golden Globes. Mi-a plăcut Boyhood – așa cum îmi place orice Linklater după seria Before Sunrise (1995), Sunset (2004), Midnight (2013) – dar nu l-am putut urmări până la sfârșit, pur și simplu mi s-a părut prea lung.

Un singur film n-am reușit să văd (nu, au fost două cu The Theory of Everything, nu aveam atunci chef de biografii, chit că-mi place Stephen Hawking), de fapt singurul film pe care n-am vrut să-l văd online, adică să-l piratez cumva (chit că nu știu să descarc filme, dar tot o formă de piraterie o consider și vizionarea online, chiar dacă e cvasi-legală) a fost Birdman. Citisem cronica și, din respect pentru ideea filmului, pentru actori, pentru regizor, aș fi preferat să-l văd într-o sală de cinema.

Din cauza jobului, n-am reușit s-o fac în timpul anului așa că l-am văzut abia aseară, pe Cinemax. Aveam ca elemente de comparație: The Humbling după Philip Roth, cu Al Pacino și Clouds of Sils Maria al lui Olivier Assayas cu Juliette Binoche și Kristen Stewart, ambele despre condiția actorului. Și ambele foarte bune în sens clasic (nimic cutremurător, ca să zic așa), astfel că eram convins că va fi o competiție strânsă pentru Oscarul meu pe această temă.

Dacă la Michael Keaton și Ed Norton mă așteptam să scoată roluri bune (în nota lor personală, totuși – himself acting) marea mea surpriză a fost Emma Stone, pe care am ratat-o de la debutul său ca actriță-puștoaică în distribuții comice gen The House Bunny și Paper-Man până la rolurile ceva mai pretențioase din Magic in the Moonlight. Mai bine zis, ochii Emmei Stone, pentru că ochișorii ei albaștri, fardați, exoftalmici sau cum vreți, fac jumătate din magia acestui film. Replica ei acidă de fiică răzgâiată care-l aduce cu picioarele pe pământ pe fostul star cinema Riggan Thomson, dialogurile (specialitatea casei, sexy romantism) cu pseudo-vedeta de cinema și privirea hăbăucă din final au făcut să merite filmul. Păcat de compania selectă că n-a prins măcar o nominalizare.

Foxcatcher

Un film candidat la Oscar în care Mark Rufallo (aici în rolul lui Dave Schultz) face un excelent supporting role;  după cum un rol la fel de bun face și Steve Carell, cu tot năsăul implantat pe mutra sa simpatică. Scenariul este bazat pe o poveste reală cu origini bizare, dacă ne luăm după ruta sinoasă parcursă până să ajungă pe ecran.

Se spune că este aproape imposibil să pui un scenariu în mâna unui regizor de top (deși eu încă visez la una ca asta). Aceștia refuză pur și simplu să-și piardă vremea citind materiale primite pe de la necunoscuți de teama complicațiilor juridice. Și totuși, prin 2006, când Benett Miller își lansa DVD-ul cu The Cruise într-un mic magazin din New York, un necunoscut i s-a prezentat astfel:

– Sunt Tom Heller și dețin drepturile unei povești care cred că te-ar interesa!

Miller i-a spus de ce nu poate accepta, dar producătorul Heller i-a lăsat un plic, pe care regizorul a ajuns să-l arunce într-o cutie cu alte resturi pe care le-a dus acasă. O lună mai târziu, când Miller s-a apucat  de curățenie, a dat peste plic. Uitând de unde provenea, el a citit articolele din plic și a exclamat:

-Oh, da, o să fac asta!

Apoi l-a sunat pe Heller, și după ce-au povestit despre asta, au demarat procedurile de dobândire a drepturilor asupra autobiografiei nepublicate a lui Mark Schultz (fratele lui Dave, jucat de Channing Tatum) pe care Heller le deținea împreună cu partenerul său, Michael Coleman.

Opt ani mai târziu, după mai multe întârzieri, filmul – cu Heller și partenerul său, Michael Coleman servind ca producători executivi – era selecționat în competiția oficială de la Cannes 2014, unde câștiga premiul pentru regie. Dincolo de stilul aparte al peliculei, cei trei actori reușesc să reproducă convingător subtilitățile dramei psihologice dintre frații Schultz și pseudo-antrenorul John DuPont. Un film bun despre proști, care, după Cannes, a mai fost nominalizat la 3 Globuri de aur și 5 Oscaruri.

Numai că… viața bate filmul! După lansare, Mark Schulz – care vânduse drepturile asupra autobiografiei sale către Heller & Coleman, producători executivi ai filmului – deranjat de faptul că filmul ar fi sugerat, în opinia sa, o posibilă relație amoroasă între el și John DuPont, a intrat pe Twitter, proferând amenințări la adresa regizorului:

YOU CROSSED THE LINE MILLER. WE’RE DONE. YOU’RE CAREER IS OVER. YOU THINK I CAN’T DO IT. WATCH ME.

Mark, care declarase într-un interviu că Foxcatcher este un film reușit, care l-a făcut să lase în urmă rănile trecutului, a continuat:

YOU THINK I’M GOING TO SIT BACK AND WATCH YOU DESTROY MY NAME AND REPUTATION I SWEAT BLOOD FOR. YOU AINT’ SEEN NOTHING YET DUDE.