Arhive pe etichete: Stephen Hawking

The Danish Girl

Simpaticul englez Eddie Redmayne se întoarce pe lista nominalizaților la premiul Oscar pentru cel mai bun actor cu rolul Einar, un bărbat nesigur pe sexualitatea sa. Deși pare a folosi aceeași rețetă cu rolul Stephen Hawking (cea câștigătoare), acesta este însă unul mai greu, sau poate ușor doar de căzut în ridicol.

Pornind de la un caz real, al artistului Einar Wegener, primul bărbat care a încercat sa devină femeie, Daneza nu apelează la mitul primar al androginului, ci încearcă să pătrundă în intimitatea cuplului; în personalitatea lui, dacă vrem. Se spune (o fac cei cu pretenții de psihologi) că o relație dă naștere unei a treia personalități – care are chiar și un nume: personalitatea de cuplu. Iar în acest cuplu particular de artiști, o Alicia Vikander mai plinuță și mai colorată la față (aproape bolnăvicioasă), interpretează nu suficient de convingător (aceasta poate fi o impresie subiectivă, dat fiind că am văzut-o în prea multe filme în ultima perioadă) rolul Gerdei Gotlieb, o pictoriță în căutarea propriului drum spre succesul de care soțul său se bucura deja, în Danemarca secolului trecut.

Regizorul Tom Hooper (The King’s Speech, Les Miserables) reușește să prezinte în tonuri tulburi atât specificul danez (folosind filtre albastre pentru peisaje) cât și scenele din interior (extraordinară preluarea de către cameră a privirii lui Einar când o admiră pe Ulla, în primele minute ale filmului).

Dincolo de corectitudinea politică pe care o avansează mai mult sau mai puțin subtil (cum zic cei deranjați de faptul că în rol a fost distribuit un cis- și nu un transgender), The Danish Girl se vrea un film cu dublu mesaj, unul provocator (cum că avem prejudecăți și chiar ne temem de ceea ne este străin) și în completare, de respect și acceptare a sexualității celuilalt (ideea că avem o relație viscerală pentru că nu înțelegem).

Chiar dacă nu va lua Oscaruri pentru rolurile protagoniștilor (cea mai reușită interpretare din film fiind Ulla lui Amber Heard), filmul merită un premiu pentru celelalte două categorii la care este nominalizat: decoruri și costume. Aceasta pentru că încearcă (și pe alocuri reușește, chiar dacă nu acolo unde și-a propus) să prezinte în culori frumoase o realitate tristă, a unor operații nereușite și a unui (trans)gen marginalizat – sau cel puțin așa era acum un secol, în ziua de azi fiind subiectul discriminării pozitive.

Cei doi actori principali figurează însă (cu ceva mai multe șanse) pe lista nominalizaților la premiile britanice BAFTA, iar Daneza concurează, alături de Homarul în sos grecesc, la premiul pentru cel mai bun film britanic.

Birdman

La începutul anului, pe când se acordau Globurile de aur și Premiile Academiei, începeam să scriu cronică de film. Apoi am publicat pe catchy.ro, la cererea Mihaelei Cârlan, câteva previziuni pentru Oscar. Ca să pot face pronosticuri a trebuit să văd (într-un timp destul de scurt) mai multe filme. Mi-au plăcut – atunci, pe moment – Benedict Cumberbatch în The imitation game, Steve Carell și Mark Rufallo în The Foxcatcher (Mark nu senzațional ca în Begin Again, dar un rol bun) și J.K. Simmons în Wiplash.

Majoritatea site-urilor de specialitate dădeau ca mari favorite peliculele Birdman și Boyhood. De asemenea, Grand Hotel Budapest, care luase crema la Golden Globes. Mi-a plăcut Boyhood – așa cum îmi place orice Linklater după seria Before Sunrise (1995), Sunset (2004), Midnight (2013) – dar nu l-am putut urmări până la sfârșit, pur și simplu mi s-a părut prea lung.

Un singur film n-am reușit să văd (nu, au fost două cu The Theory of Everything, nu aveam atunci chef de biografii, chit că-mi place Stephen Hawking), de fapt singurul film pe care n-am vrut să-l văd online, adică să-l piratez cumva (chit că nu știu să descarc filme, dar tot o formă de piraterie o consider și vizionarea online, chiar dacă e cvasi-legală) a fost Birdman. Citisem cronica și, din respect pentru ideea filmului, pentru actori, pentru regizor, aș fi preferat să-l văd într-o sală de cinema.

Din cauza jobului, n-am reușit s-o fac în timpul anului așa că l-am văzut abia aseară, pe Cinemax. Aveam ca elemente de comparație: The Humbling după Philip Roth, cu Al Pacino și Clouds of Sils Maria al lui Olivier Assayas cu Juliette Binoche și Kristen Stewart, ambele despre condiția actorului. Și ambele foarte bune în sens clasic (nimic cutremurător, ca să zic așa), astfel că eram convins că va fi o competiție strânsă pentru Oscarul meu pe această temă.

Dacă la Michael Keaton și Ed Norton mă așteptam să scoată roluri bune (în nota lor personală, totuși – himself acting) marea mea surpriză a fost Emma Stone, pe care am ratat-o de la debutul său ca actriță-puștoaică în distribuții comice gen The House Bunny și Paper-Man până la rolurile ceva mai pretențioase din Magic in the Moonlight. Mai bine zis, ochii Emmei Stone, pentru că ochișorii ei albaștri, fardați, exoftalmici sau cum vreți, fac jumătate din magia acestui film. Replica ei acidă de fiică răzgâiată care-l aduce cu picioarele pe pământ pe fostul star cinema Riggan Thomson, dialogurile (specialitatea casei, sexy romantism) cu pseudo-vedeta de cinema și privirea hăbăucă din final au făcut să merite filmul. Păcat de compania selectă că n-a prins măcar o nominalizare.