Arhive pe etichete: Spotlight

The Club (2015) – despre oameni și câini

Prima întâlnire cu regizorul Pablo Larraín a fost dragoste la prima vedere: No (2012), care reconstituie evenimentele din jurul referendumului chilian din anul 1988, prin perspectiva personajului fictiv René Saavedra (interpretat de Gael Garcia Bernal), un director de publicitate angajat pentru a rula o campanie de televiziune menită să pună capăt dominației Generalului  Augusto Pinochet, și în același timp un erou improbabil care ajută țara sa scape de dictator printr-o campanie publicitară improbabilă.

La a doua întâlnire cu Larraín am dat peste  un film care a rezonat cu mine într-un mod la care nu mă așteptam. Cu toate că nu sunt o persoană religioasă, m-am trezit cufundată în ororile din realitatea coruptă a bisericii pe care acest film se bazează. În El Club (2015) regizorul transformă această realitate într-un teatru al ororilor contaminat cu imoralitate, degetul său arătând condamnabil către Biserica Catolică.

Filmul începe înșelător, ca o delicată dramă de observație, despre o comunitate bizară de pensionari care își duc existența liniștită într-o casă pe malul mării. Patru bărbați în vârstă și o femeie antrenează un ogar pe plajă, participă cu el într-o cursă pe care o termină pe primul loc și se întorc la casa lor comună, pentru a sărbători victoria și a-și face planuri fanteziste legate de participarea la curse de nivel național. Cu toate acestea, există indicii subtile că ceva este oprit sub suprafața acestei domesticități stranii.

La scurt timp, însă, perdeaua de ambiguitate este ridicată, atunci când un vagabond aparut de nicăieri  în fața casei, aruncă asupra locatarilor o tiradă de obscenități, un adevărat recital al abuzului. Casa, îți dai seama imediat, este un adăpost-închisoare pentru niște preoți pe care Biserica Catolică îi ascunde de ochii lumii, să se pocăiască pentru infracțiuni nespecificate încă, iar străinul, se pare, a fost una dintre victimele unor preoți, violat în mod repetat în copilărie. Deprimanta dezvăluire se adâncește atunci când realizezi că astfel de case există peste tot în lume.

MV5BYTYyNGUzZTctNTFiNy00ZDdlLTg4YTktZGFhOTcyYmU2MThmXkEyXkFqcGdeQXVyMTcxNTYyMjM@._V1_

Întâmplările din interiorul zidurilor ar putea fi catalogate mini-drame, scăldate în doze brute de ironie și umor negru, până în momentul în care în casă este trimis un psiholog-investigator a cărui sarcină este de a spiona, de a intervieva locatarii, pentru a putea da la final verdictul dacă așezământul ar trebui să continue să existe, sprijinit de biserică, sau închis.

Regulile casei se schimbă în mod dramatic odată ce acest om intră în scenă. Adevărata lui misiune este de a-i face pe preoți să-și mărturisească păcatele. Scenele interogatoriilor constituie o mare parte din film, dând răgaz fiecărui preot să-și justifice oarecum comportamentele inadecvate din trecut. Discuțiile față în față sunt filmate în mod deliberat în prim-plan, punând accent pe mimică, subliniind astfel ororile ce ies la iveală, în timp ce trăirile din ochii personajului intervievat având intenția de a-l umaniza. Privitorul este pus în mijlocul acțiunii, conectat emoțional, aproape ca și cum i s-ar vorbi direct, trebuind să-și asume parcă rolul de judecător.

Funcția microcosmică a casei este evidentă, la fel ca rolul reprezentativ al locuitorilor săi, în timp ce vagabondul, instabil mental și a cărui prezență îi afectează pe preoți pe tot parcursul filmului, întruchipează psihicul traumatizat al multiplelor victime nerăzbunate.

Una dintre marile realizări ale lui Larraín este aceea de a integra perfect această configurație alegorică într-o narațiune în care simbolismul este evident, dar niciodată forțat. În ciuda caracterului fără echivoc al atrocităților, Larraín își înzestrează personajele, precum și acțiunile lor, cu ambiguitate, interzicând concluzii facile.

el-club2

La fel de sumbru ca și subiectul său, tonul vizual al filmului este dominat de culori reci, iar imaginile sunt palide, dând impresia că o ceață fină atârnă întotdeauna în fața aparatului de filmat. Turnat mereu în apropierea întunericului, dimineața devreme sau în amurg, filmul pare a se desfășura în zilele noastre, dar nu există aproape nici un indiciu vizual referitor la epocă, creditându-i filmului calitatea atemporală a unei povești moralizatoare.

Fanii acestui gen de film provocator ar putea admira insolența lui Larraín, dar cei sensibili la astfel de subiecte ar trebui să stea deoparte. Cu toate că filmul are performanțe actoricești puternice, în special Antonia Zegers în rolul unei călugărițe demne de dispreț, singurul personaj feminin al filmului, și Marcelo Alonso ca preot integru și sever, trimis pentru a evalua locuitorii casei, acesta este o incursiune dură prin raționalizarea spirituală, prin psihologii tulburătoare și brutalitatea realității. Oscilarea între crimă și pedeapsă, păcat și răscumpărare, umanitate și dreptate divină construiește firul central al filmului.

Spre deosebire de  pelicula Spotlight, aparută în aceeași perioadă și care ne prezintă, prin echipa de reporteri a publicației Boston Globe, povestea larg răspândită a mușamalizării abuzurilor sexuale comise de preoți catolici, The Club are o abordare diferită,  aducându-ne adânc în interiorul acestei mici comunități de preoți izolați, subliniind mult mai clar liniile morale.

Pablo Larraín a declarat că a admirat Spotlight, deoarece a arătat importanța mass-media în aducerea scandalurilor bisericii la lumină, dincolo de termenul de prescripție pentru cauze penale. „Media este un fel de justiție în momentul în care nu există săli de tribunal pentru a face acest lucru”, a spus el. El a spus că filmul său a avut alte scopuri: „Nu sunt un ziarist – Nu încerc să arăt ceva. Nu încerc să deschid ochii oamenilor. Nu încerc să arunc vina asupra Bisericii Catolice. Nu încerc să-i judec pe acești preoți”. În schimb, el a vrut să exploreze aceste psihologii – „un fenomen dramatic uman care e fascinant, pentru că e plin de pericol uman.”

 

O schimbare de linii la Hollywood?

Am văzut în primele luni ale lui 2016, când s-au dat premii pentru regie, scenarii, imagine și montaj, vreo patru festivități. S-au acordat multe titluri: cel mai bun actor / cea mai bună actriță în rol principal / secundar / dramă sau comedie, în Europa și SUA. Iar câteva din aceste premii au arătat ceva ce stă să se-ntâmple, nu peste tot în lume, ci acolo, la Hollywood, unde mai toate chelnerițele fac cursuri de actorie, iar șoferii se visează scenariști sau asistenți de imagine.

Pare să fie o schimbare de linii: finaluri de carieră, recompensate, la Globuri, cu rolul de cel mai bun actor în rol secundar pentru Sly. La EFA, cu cel mai bun actor pentru Michael Caine. Ca și în muzică (vezi concertele din Europa de Est a unor mari muzicieni, deja desueți pe meleagurile lor) și asemeni balenelor, majoritatea actorilor vin să eșueze (sau, mai onorabil, să ia premii pentru întreaga activitate) în Europa. De acest gen inegal de duel par a fi conștienți doar francezii, care au la premiile Cesar cea mai promițătoare actriță și cel mai promițător tânăr actor. Ei bine, aceste… proceduri, acceptate de europeni și de ziariștii străini de la Hollywood (care acordă Globurile de aur) nu au mai ținut la Oscar, fapt devenit evident după acordarea premiilor Academiei.

În Spotlight. Michael Keaton, după cântecul de lebădă zburătoare din Birdman, apare aproape complet încărunțit, schimbare vizibilă mai ales prin alăturarea de un John Slattery albit (mă rog, la fel cum a fost în toate seriile Mad Men, doar ceva mai slab) și un Liev Schreiber bărbos și echilibrat, matur. În comparație cu ei, Mark Ruffalo (tocmai fusese nominalizat la Globuri pentru tatăl maniaco-depresiv din Infinitely Polar Bear) pare numai bun să joace rolul tânărului ziarist în goana după subiecte fierbinți – așa că fuge tot filmul după dovezi.

Se toarnă tot mai rar epopei grandioase (și atunci, vezi Exodus: Gods and Kings, ies răsunătoare eșecuri), iar filmul nu mai umblă după roman (nu se mai caută ecranizările, decât, cel mult, după ficțiuni), dar îi copiază tendințele: împletirea (a cât mai) mai multor fire narative, în preferința pentru destinele împletite ale persoanelor comune, absolut obișnuite, în dauna urmăririi exclusive a destinului unui personaj principal – eroul sau protagonistul – și eventual, a câtorva personaje care-l pun în lumină: asociații săi, ca mentorul și sidekik-ul (colaboratorul) și antagoniștii sau antagonistul.

Un altfel de exemplu ne oferă The Big Short, unde câțiva iluștri necunoscuți (deținători de mici fonduri de capital) descoperă întâi slăbiciunile și apoi putreziciunea sistemului manipulat de marele capital, după care îi aplică ultima lovitură, doborându-l chiar cu armele falsificate de acesta din urmă. Aici își dau mâna (chiar dacă nu colaborează propriu-zis, ci doar se inspiră din ideile celorlalți) Michael Burry (jucat de Christian Bale), traderul Jared Vennett (Ryan Gossling) care propagă ideile lui Burry către Mark Baum (interpretat de Steve Carell), iar pe fir mai intră și Ben Rickert (Brad Pitt) după ce doi tineri investitori descoperă o hârtie a lui Vennet.

Dar această nouă tendință s-a văzut cel mai bine, cred, în The Revenant (pe care eu personal nu l-am văzut, fiindcă s-a comentat intens aici pe blog) și Steve Jobs. În cele două producții menționate, deși Leo și Kate iau Oscar pentru cel mai bun actor în rol principal, respectiv nominalizare (plus premiu la Globuri) pentru cea mai bună actriță în supporting role (termen mai cuprinzător decât rol secundar), prestațiile lor nu mai sunt de ajuns ca să susțină filmul, care nu ia The Best Picture, tocmai din cauza acestui stil deja, se pare, perimat de distribuție – cu actor principal și antagonist sau sidekik. Și atunci se pune întrebarea: asistăm doar la o schimbare de linii (o generație se lasă înlocuită de următoarea, nu înainte de-a o atrage în ultimele jocuri împreună) sau de o schimbare de direcție?

Spotlight-ul aurit

Cel mai bun film al anului trecut documentează specia pe cale dispariție a jurnalismului de investigație. Mă întrebam în seara dinaintea Oscarurilor ce mesaj vor transmite membrii Academiei Americane de Film, ca și cum cei 6000 s-ar putea ralia unei gândiri colective. Este clar că toți vorbesc între ei, și urmăresc Globurile, BAFTA și mai ales premiile SAG – sindicatul actorilor americani, care a „ghicit” în ultimii 8 ani (cu această ediție, în ultimii 9) câștigătorul Oscarului pentru cel mai bun film.

La urma urmei, la ce bun atâtea nominalizări? Chiar dacă știu că asamblarea secvențelor de film la montaj, de exemplu, poate fi determinantă – un film slab putând fi salvat prin montaj. Dar ce folos, mă gândeam după Globuri, că Spotlight și Carol au primit atâtea nominalizări, dacă nu au luat premiul pentru cel mai bun film? Ei bine, iată de ce. Pentru că per ansamblu, chiar dacă n-a excelat la nici una din categoriile la care a fost nominalizat, fiind depășit de alte filme mai bune în câte un aspect, Spotlight a fost acolo, în competiție, și a luat premiul pe care toată lumea îl anticipa.

Deci, dacă vreți să știți cine ia marele premiul la anul, urmăriți premiile Sindicatului și veți afla. Eu am fost mai curios de părerea ziariștilor străini de la Hollywood și de premiile cinematografiei britanice – BAFTA  și ale celei franceze – Cesar. Acum, în Spotlight, Mark Ruffalo mi-a plăcut mai puțin ca în alte filme (nu chiar așa mult ca în Begin Again, Foxcatcher sau, mai ales, în Infinitely Polar Bear). În filmul ăsta n-a prea făcut decât să alege de colo-colo ca un tânăr ziarist bezmetic, după rol. La fel ca și alți actori buni, Michael Keaton, John Slattery, Rachel McAdams sau Liev Schreiber, ca într-o redacție, nimeni n-a excelat.

N-am văzut nici un erou care să tragă echipa după el (poate, cu o mică excepție: șeful lucid, profesionistul trimis de Herald, care preluase ziarul). Un exemplu de capitalism luminat, dacă e să revenim la eroarea comună de gândire analitică. Față de contra-exemplul The Big Short, în care tot sistemul pseudo-economic este demascat, aici avem o singură componentă a sa. Oricum, credința americanilor este una personală, iar instituția bisericii dezavuată, dar nu asta este problema: jurnalismul de investigație suspectează de abuz orice instituție, și este, din păcate, singura forță care o făcea. Acum, tabloidizată.

 

Cine ce Oscar ia?

La noapte (hai să zicem mai bine luni dimineață) se decernează premiile Academiei Americane de Film, asa ca ar fi momentul unei scurte treceri în revistă a favoriților la principalele secțiuni:

1. Cel mai bun film

În ciuda listei lungi de nominalizări, avem duelul Regency-lor: The Revenant (Fox) si The Big Short (Paramount). Ori altfel spus, între mitul fondator și mizeria de sub preș. Însă cel mai bun film trebuie să întrunească mai multe calități – adică să fie susținut de (nu neapărat cei mai, dar de buni) regizor, director de imagine, actori și montaj.

Oscar-2016-Nominations

Aici avantajul pare să fie de partea mitului (regizorul Innaritu + actorii Leonardo DiCaprio și Tom Hardy, directorul de imagine Emmanuel Lubezki, coloana sonoră a lui Ryuichi Sakamoto) în defavoarea conspirației imbecililor (care se sprijină pe cel mai bun scenariu adaptat, cel mai bun montaj, dar și pe supporting actorii Christian Bale, Ryan Gosling, Steve Carell și Brad Pitt). Alegerea depinde strict de ce mesaj vor să transmită membrii Academiei: unul politic – da, ăștia suntem noi, americanii și acesta e rolul nostru, al actorilor, să recunoaștem măcar la nivel artistic dimensiunea întregii tărășenii – sau evazionist: no-no, acu’-i momentul să ne raportăm la trecutul glorios, oricum, dacă nu vă convine, ne stă în putere să rescriem istoria.

2. Cel mai bun regizor

Noua linie a lui Innaritu, foarte apreciata deja de la Birdman – care nici nu a fost cine stie ce film, doar o schimbare de direcție. Challenger (sic!) este legendarul George Miller.

3. Cea mai bună actriță

Brie Larsson in Room, no doubt

4. Cel mai bun actor

E momentul lui Leonardo DiCaprio, un actor matur – finally :).

5. Cel mai bun scenariu original

Spotlight

6. Cel mai bun scenariu adaptat

The Big Short

7. Cea mai bună actriță, rol secundar

Luptă suedezo-britanică: 2015 pare să fi fost anul Aliciei Vikander, nu doar pentru rolul nevestei Daneze ci și pentru Ex Machina. Mie Kate Winslet mi s-a părut excelentă în rolul directoarei de marketing Joana Hoffman din Steve Jobs.

8. Cel mai bun actor în rol secundar

Tom Rylance (pentru Bridge of Spies dar și tizul lui Hardy pentru antagonistul Revenant-ului, merita o nominalizare) sau Christian Bale, pentru rolul din The Big Short unde, spre deosebire de cinicul Wolf of Wall Street, trăiește drama omului strivit (vezi scena simbolică din film) de grozăvia sistemului – despre toți ce trei britanici am senzația că nu fac decât să umple lista. Premiul pare antamat de italo-americanul Sylvester Stallone, care închide cercul Rocky, cu ultimul său Creed.

9. Cea mai bună imagine

Emmanuel Lubezki

10. Cel mai bun montaj

The Big Short (Hank Corvin) concureaza aici cu Mad Max: Fury Road (Margaret Sixel – soția regizorului Greg Miller)

11. Cel mai bun film străin

Dispută strânsă ungaro-franceză: între Son of Saul și Mustang, comentat aici. A treia nominalizare, A War/Krigen, din partea Danemarcei, este o poveste sensibilă pentru americani: o companie daneză luptă împotriva regimului taliban din Afganistan. 

Oile de pe Wall Street

The Big Short nu candidează degeaba la 5 Oscaruri. Chiar dacă nu a câștigat nici un Glob, nominalizările de acolo și premiul luat, totuși, la BAFTA și în alte competiții mai mici, înseamnă ceva: cel mai bun scenariu adaptat pentru regizorul Adam McKay și scenaristul Charles Randolph, după cartea lui Michael Lewis. Cred că va lua și un Oscar, atât pentru logica traseului fiecărui personaj în parte, și pentru cât de bine leagă scenele. Dar aici este și meritul editorului Hank Corwin, așa că premiul s-ar putea duce, la fel de justificat, în contul său.

the-big-short2.jpg

Dacă la cel mai bun film nu are prea mari șanse (unde pronosticurile îl dau pe locul trei, după The Revenant și Spotlight deși, în ultimii 8 ani, Sindicatul actorilor americani a ghicit Oscarul), la fel ca și la premiul pentru regie, o poziție ceva mai bună o are Christian Bale, care vine pe locul 2 în competiția Oscar pentru cel mai bun secundar, la mare distanță însă de Sylvester Stallone, cu 90% șanse de câștig pentru rolul din Creed.

Și cam cu tot atât de puține șanse (10%) ca și Tom Hardy, care a avut și el un an bun. Acum, că l-am umplut de post-it-uri, să mai spunem ceva și despre film: cu toate că oferă o poveste acrișoară, mai greu de îngurgitat, merită consumată fie și numai pentru faptul că au fost necesari 8 ani pentru o coerentă deslușire cinematografică a mecanismelor crizei.

În al doilea rând, pentru miza corectă: cei care au pariat contra băncilor, grăbindu-le prăbușirea (cu armele specifice sistemului) sunt prezentați nu departe de realitate, ca niște outsideri: nici lupi în blăni de oițe și nici lupușori veroși, gen Leo DiCaprio în The Wolf of Wall Street-ul lui Scorsese. Apreciez, de asemenea, lecţia bine aplicată de educație financiară, din care, oricât de nefamiliarizat și de plictisit ai fi vis-a-vis de sistemul bancar, tot rămâi cu ceva! Ca dovadă, fără a fi un senzațional succes de casă, filmul este o rețetă financiară: 61 mil $ încasări până acum, după o investiție de 28. Despre ce discutăm?