Arhive pe etichete: Sharunas Bartas

Din presa cinefilă – mai 2016

Pentru că ar fi cazul să mai aruncăm câte o privire și pe ce publică alții, înainte să ne lansăm propriul proiect publicistic, încep azi o rubrică pentru care rog cititorii să-mi semnaleze publicațiile on-line sau tipărite pe care le consideră relevante sau în care apar rubrici cinefile interesante. În primele articole am să fac probabil o retrospectivă lunară, urmând să intru treptat în actualitate – până să mă apropii de o rubrică săptămânală:

  • revista „Steaua” editată de Uniunea scriitorilor din Cluj, publică în preajma TIFF-ului dezbaterea: Filmul românesc, încotro?, o temă fertilă sub care publică opinii conferențiarul universitar dr. Doru Pop (membru UCIN), sub titlul Eșecul celui de-al doilea val, criticul Angelo Mitchievici, cu întrebarea NCR – va urma? urmați (sic!) de Radu Toderici cu Indie și Ion Indolean – în ediția tipărită.
  • ziarulMetropolis.ro, reprezentat la TIFF-ul clujean de Ionuț Mareș, care a reușit un interviu cu Sharunas Bartas, publică informații despre retrospectiva TIFF București, unde puteți vedea o selecție a unora din cele mai importante filme ale acestei ediții.
  • pe Agenda LiterNet apare în lunile martie-aprilie+mai o interesantă serie despre Discordia (filmul lui Ion Indolean premiat pentru debut în secțiunea Zilele Filmului Românesc de la TIFF), scene dintr-o producție, jurnal publicat de tânărul regizor și critic de film împreună cu Mădălina Pojoga, din echipa filmului.
  • TIFF-ul clujean anunță record peste record, aici: peste 79.000 de spectatori plătitori; ediție la care au avut loc și două lansări de carte în colecția TIFF Cinefil, cronici de film publicate de Lucian Maier și Radu-Ilarion Munteanu
  • București NonStop, filmul lui Dan Chișu – câștigător al marelui premiu și Trofeu al UCIN; mai multe detalii aici.

Există viață după TIFF?

„TIFF cu filme m-o hrănit/ Le-am mâncat pân-am murit” citeam – à  la Săpânța – pe afișul Festivalului  din 2012. Ce s-a schimbat de-atunci?

Și festivalul de film are, la fel ca filmele pe care (ni) le-aduce pe ecran, o poveste a lui, sau un destin – pentru că oriunde vine vorba de poveste, ne întrebăm și cine o dirijează, ajungând volens-nolens la problematica destinului. Adică… orice film are o poveste, chiar și cel ieșit dintr-o cinematografie (care se vrea) non-narativă? Da, este povestea „facerii”, a evoluției filmării. Filmul este în același timp un documentar despre jocul actorilor, după cum scenariul este – uneori prea mult – despre cel care l-a scris.

Președintele festivalului, Tudor Giurgiu, spunea că TIFF-ul a ajuns la această ediție să fie „un festival foarte complicat”. Cum vine asta, într-o cultură literaturo-centrică, să faci un festival de asemenea anvergură, la care să inviți toată industria (sau poate, cum spunea Nae Caranfil, agricultura) filmului? Ce riscuri îți asumi? E de-ajuns să aplici o formulă simplă, să-i aduni pur și simplu împreună: actori, regizori, critici de film, moderatori și spectatori – și gata?

Până și verificarea acestei formule necesită un buget imens și un efort organizatoric pe măsură: 2 milioane de euro, 850 de invitați și 300 de voluntari, ca să prezinți – în 10 zile – 250 de filme, în 10 cinematografe și alte 10 diferite locații (am rotunjit toate cifrele, spre simplificare). Nu a fost de la-nceput așa, festivalul crescând ca Făt Frumos: într-un an, cât alții în șapte. Sau în toate cele (or fi vreo șapte) dimensiuni ale sale: crescând numărul de filme, a crescut și numărul de spectatori, ceea ce a permis creșterea numărului de invitați, fapt care a sporit întâlnirile spectatorilor cu invitații din industrie, ceea ce a dus la o mai mare vizibilitate media și la creșterea interesului pentru filme, până la apariția acelui spirit al festivalului – de care toată lumea se lasă cuprinsă odată cu anunțarea zilelor în care se va desfășura.

TIFF_2012Apoi apare senzația de prea-plin: ai vrea să vezi tot, și nu poți să duci. Poate trebuie să lucrezi a doua zi, iar pentru asta ar fi cazul să mai și dormi un pic, să mănânci câte ceva între filme… totul devine foarte complicat. Sunt atâtea filme bune, că nu știi ce să alegi! Bine, gruparea lor pe secțiuni te mi ajută cumva (Cinema, mon amour și invitații din 3×3 de anul acesta; așa l-am descoperit pe Sharunas Bartas, retrospectiva Sion Sono, Fără limită șamd). De la un punct, după ce înveți programul și observi cum se suprapun filme bune, sau vizionarea lor nu se leagă din cauza distanțelor, ți se face rău, fizic.

Până la urmă, în ultimele zile de festival am înțeles de ce spunea Mihai Chirilov că asta e una din caracteristicile TIFF-ului: și supermarket și raion de delicatese. Andrei Gorzo numea festivalurile de film – în general – crăpelnițe cinematografice. Știu acum că sunt pentru gurmanzi –  iar eu n-am ajuns, în nici un an, la cireșele de pe tort care sunt proiecțiile de la Bonțida și Arkhai Park – așa cum n-am ajuns nici în 2016 la Festivitatea de închidere. Depinde de moment, de așteptări, de gust: poți să mergi la TIFF cu lingurița, cu plasa, ori cu căruciorul (și să iei plasă, că a doua zi nu mai ești bun de nimic și poate pierzi ce era mai bun).

Oricum, e clar – la TIFF e de mers din prima zi: spre final sălile se aglomerează, producțiile la care ți-ai propus să mergi sunt sold-out, iar ceea ce părea (doar) o fitză cinefilă – să vezi cele mai bune filme – se pierde în valul mainstream care te ia cu el și regreți, abia când se retrage, c-ai putut fi atât de nesăbuit încât să vrei să vezi chiar tot. Și chiar nu vrei să știi cât loc de voyeurism lași în viață…