Arhive pe etichete: sequel

Guardians of the Galaxy Vol. 2 (2017)

In Guardians of the Galaxy Vol. 2 (Gardienii galaxiei Vol. 2) echipa formata din Star Lord (Chris Pratt), Gamora (Zoe Saldana), Drax (Dave Bautista), Baby Groot (Vin Diesel) si Rocket (Bradley Cooper) pleaca intr-o noua aventura, acum fiind deja o echipa, oarecum. Nu lipsesc replicile acide intre membri, glumele nonconformiste cu care ne-am obisnuit din prima parte si emotiile, accentul fiind din nou pus pe familie. Avem o continuare adecvata care sustine in continuare faptul ca nu se ia in serios, dar reuseste sa fie simpatica, cu un loc deosebit in peisajul filmelor cu super-eroi.

O noua aparitie de bun augur in distributie este Kurt Russell, in rolul lui Ego, tatal misterios al lui Peter Quill despre care aflam in finalul primului film. Nu pot sa trec cu vederea prima scena a filmului, asemanatoare in concept cu cea din Ant-Man, in care ne intalnim probabil cu cel mai bun efect de „intinerire” (efectul Benjamin Button daca vreti) realizat vreodata pe un actor. Kurt Russell si Chris Pratt fac echipa buna in scenele pe care le au impreuna, relatia lor fiind poate cea mai credibila si sensibila dintre toate celelalte.

MV5BMTUwNDc4MzMzNl5BMl5BanBnXkFtZTgwODg0MDIyMjI@._V1_SX1777_CR0,0,1777,935_AL_.jpg

Michael Rooker revine in rolul lui Yondu, si este neasteptat cea mai buna parte a filmului, un personaj secundar interesant despre a carui poveste aflam mai multe si care are o influenta importanta asupra echipei si a lui Peter. O alta parte buna este Baby Groot, de care scenariul nu abuzeaza si este acolo atat cat trebuie sa fie, asigurand umorul necesar sa detensioneze orice scena.

Awesome Mix Vol. 2 (a se citi „soundtrack”) nu este la fel de bun precum predecesorul, insa melodiile se potrivesc momentelor, iar cum sunt de acord cu folosirea muzicii ca personaj al actiunii, ramane in continuare un plus. Efectele speciale reprezinta din nou o realizare de top, cu noi design-uri fantastice, la propriu, locatii si dispozitive, si complementeaza scenele de actiune, fiind cel putin un motiv pentru care filmul merita urmarit pe un ecran cat mai mare.

Guardians Vol. 2 bifeaza toate subpunctule asteptate, umor, actiune, insa nu reuseste sa pluseze la poveste. Pana dupa prima jumatate a filmului simtim lipsa unei intrigi, ne sunt livrate glume, iar povestile inter-personale functioneaza sau nu. Filmul se bazeaza in continuare pe carisma personajelor si implicit a actorilor, insa oportunitatile deschise de o parte a doua nu sunt exploatate suficient.

Asteptarile erau mari, dat fiind si primul film al seriei care a luat lumea pe neasteptate, dar Vol. 2 nu dezamageste. Avem parte de toate elementele familiare si placute, de distractie, actiune si emotie, si chiar daca nu este superior predecesorului, este o experienta placuta, suficient cat sa fiu curios pentru partea a treia si prezenta lor in Avengers : Infinity War, cu premiera in mai 2018. Demn de mentionat faptul ca avem scene dupa distributia de final, cinci dupa numaratoare, si nu merita ratate.

MV5BNDhmNzE0YzktNGUzZC00MjQ5LTgyZGQtNWNhNGE2NjkxZWZmXkEyXkFqcGdeQXVyNDQzODM3Mzc@._V1_.jpg

The H8ful Eight

M-am uitat la ultimul film al lui Tarantino recent, mirat că n-a luat decât un Glob. Siderat nu de film ori de scenariu, pentru că mă obișnuisem cu stilul ăsta de explorare a genurilor (din nou, western) încă de la Django Unchained.

Treaba e că și Tarantino se cam învățase cu el, chit că n-a recunoscut din prima, ba chiar a negat c-ar fi vorba de-un sequel. Abia ceva mai încolo, după ce-a lăsat bâta în baltă, realizând că personajele din Django nu intră în noua lui poveste (fiindcă au și personajele de ficțiune, mai ales după un film de succes, personalitatea lor), a recunoscut că ideea inițială venea din nuvela Django in White Hell. Adică un sequel, carevasăziq.

Așa că a luat-o de la-nceput, răscolind prin casete video și filme vechi cu cowboys și indieni. Adică nu, fără indieni, numai cowboys și evenual una bucată cow-woman, și i-a ieșit. Casete video și filme am văzut și noi, dar n-avem știința ‘mnealui de-a le-nghesui într-un film. Este acolo o linie subțire: câte clișee poate duce omul? Cinefil, necinefil sau necunoscut, care-i limita suportabilității? Cât durează pân-să te prinzi, ca la Django, că dialogurile alea banale, aparent clișeice, în care vorbele se leagă una de alta, ca zalele dintr-un lanț, fără vreo-ncercare de aluzie străvezie, sunt supra-realiste, totuși, că pică de-undeva din cer, ca zăpada pe deasupra personajelor înghesuite în trăsura cuminte – sau cuminți în trăsură?

hateful-eight

Prima ocheadă regizorală zace pe generic, scrisă cu fonturi faine, retro –the 8th film of Quentin Tarantino, The Hateful Eight – autoironie cât încape. De fapt, stabilisem că nu știm (noi) cât încape. Atâta doar că după fonturile western (parcă hand-made), cu numele actorilor – wow: Samuel L. Jackson, Kurt Russel, Jennifer Leigh, Tim Roooth – și după o cruce mare, admirativă, vin numele ălorlați, grămadă, cu fonturi comerciale din PC-ul meu și-al tău. După care vine o căruță – ultima spre Red Rock.

Este proiectat de vineri, 15 ianuarie, în cinematografe – unde merită văzut în formatul original de 70 mm, care nu intră în ecranele TV decât cu pierderi mari. Și-ar fi păcat să ratați experiența!

Wolf Creek 2 (2013)

Wolf_Creek_2_posterRegizat de Greg McLean, Wolf Creek 2 este un film de groază (după cum sugerează titlul, un sequel al ediției din 2005) pe care l-am văzut cu plăcere într-o noapte pe Cinemax, trezit pe la ora 3. Nota în care l-am privit a fost dată de Wild Tales din deschiderea TIFF 2015 regizate de Damián Szifron iar acest unghi de vizionare a fost facilitat de jocul lui John Jarratt, care face excelent rolul antagonistului principal (dacă se poate numi așa, deși iese o contradicție în termeni) Mick Taylor.

În ciuda stilului meu descriptiv, n-o să vă dezvălui prea multe despre subiect, nu din teama de-a nu face spoiler (ce poți dezvălui despre subiectul unui horror, că aleargă unul după alții tot filmul?) ci pentru a vă stârni interesul pentru acest gen mai puțin gustat. Ei bine, ăsta este un horror specific australian, mai ales datorită lui John Jarratt – exponentul Australian New Wave. Adică ce credeați, că numai noi facem valuri, pe la festivaluri și aiurea? Fac și ei. Iar Mick Taylor este un țăran australian autentic, terorizând turiștii cu scopuri nobile: le satisface (cu vârf și-ndesat) setea de aventură, păzindu-și țărănismul autentic de invazia lor.