Arhive pe etichete: Saul fia

Son of Saul (2015) – un altfel de FPS (first person shooter)

Este singura scenă în care Saul zâmbește. Ultima, înainte de a pica genericul de final. Până atunci Son of Saul este o experiență cinematografică first shooter person de prima mână. Dar să începem cu începutul..

Convingerea mea este ca un film bun te înțepenește în fotoliu și te lasă cu mințile tulburi. La fel ca o carte bună, ca un vin bun. Comparațiile pot continua. Un film complet este un film pe care îl trăiești până la capăt și în care poți să trăiești, ca și spectator, dinăuntrul filmului în afară, către realitate și nu invers. După un film bun, ai un moment de tăcere și de revenire la prezent. Filmele bune, filmele complete sunt cele la care râzi sau la care plângi (aviz amatorilor în logică: nu doar filmele la care râzi sau plângi sunt complete!) nu pentru că vrei ci pentru că nu poți altfel.

Fiul lui Saul nu spune o poveste, ci arată cum se spune o poveste

Din acest punct de vedere, Fiul lui Saul este un film incomplet. Și aceasta în primul rând pentru că nu te introduce, ca spectator, în lumea din film. În principal din cauza modului în care este filmat dar și a scenariului. Fața lui Saul este singurul punct de sharp din scenă. Aproape că nu am deloc perspectivă (în background văd doar mișcări difuze, pete de culoare și silueta pe care le ghicesc cadavre sau oameni, gardieni sau evrei). Până și filmul este pe formatul standard de 35 mm, care mă obligă la un cadru strâns, focusat doar pe Saul. Așadar, nu focus ci blur. Nu wide, ci strâns. Holocaustul este doar fața încrâncenată a lui Saul. Filmul nu spune povestea, ci imi arata cum se spune o poveste. Este un meta-discurs aici.

O avalanșă de tehnici, de strategii de filmare, de cadraje, de mișcare a camerei în cercuri concentrice doar pentru a mă face pe mine, spectatorul, să fiu obligat să mă uit la fața lui Saul și la furia-durerea-revolta lui mocnite. Doar la el. Doar pe fața lui. Prea mult efort, prea mare insistența regizorului. Ceea ce mă face să mă simt exclus. Oare nu ar fi fost suficient să am un actor bun pentru ca să fiu atras de jocul acestuia? Chiar aveam nevoie de atâta procedee tehnice (artificiale) pentru a sugera acest lucru?

Pentru că jocul actorilor nu a fost convingător. Și nici scenariul. De asemenea, sunt momente în film în care nu mai știi unde te afli (ca și cum, în filmarea first shooter person, ai fi catapultat brusc la un alt nivel al jocului).

Holocaustul ca pinhole effect

Ceea ce însă mi se pare cel mai grav însă este că filmul nu iese din sticlă. Crâncena dramă existențială a unui condamnat la moarte care știe că se află într-un loc în care sufletele sunt pierdute dar unde, paradoxal, salvarea unui trup din procesul tehnologic infernal al masacrului ar putea fi o șansă pentru salvarea sufletului… E crâncen. E un moment de disperare și de credință maxime în același timp. Este o poveste care ar trebui să te lase mut pentru o jumătate de zi ca spectator. Ce se întâmplă în schimb? Întreaga poveste este închisă ermetic în fața imobilă a personajului, în cadrul dreptunghiular al peliculei de 35 de mm, în înfundarea zgomotelor, în blur-ul perspectivei.

Este efectul de pinhole: nu suntem lăsați să vedem decât un singur punct clar, doar un singur personaj. Și trebuie să ne închipuim că, de fapt, ceea ce vedem nu este decât imaginea mai mică și inversată a realității.

Să nu fiu înțeles greșit: Fiul lui Saul este un film bun. Dar nu este un film mare. Este un film cu tehnică, dar nu este un film cu artă. Este un film cu personaje, dar nu cu actori. Și, ce e mai grav, este că ratează o poveste incredibil de impresionantă și, în loc să ne-o arate exploziv, cutremurător, așa cum ar trebui să o percepem, ne este arătată doar printr-un pinhole: mică, inversă, neclară.

Să vedeți Fiul lui Saul și să rețineți numele regizorului Laszlo Nemes. Pentru că dacă acesta este primul și, sper eu, cel mai slab film al lui, înseamnă că avem șanse să fim contemporani cu un regizor mare.

Fiul lui Saul

Atenție, spoiler!

Pentru cei care au văzut deja filmul, întâmpinat aici, pot să spun: Saul nu avea, de fapt, nici un fiu. Cum am scris dincolo, într-un început de traducere a interviului dat de regizorul Nemes László, Ausländer era un om dinainte condamnat. Pus să facă toate acele abominabile fapte. Spre deosebire de noii-veniți, cei din Sonnderkomando știau ce-i așteaptă. Și totuși, își jucau rolurile secundare, alături de principali, de gardieni: grăbiți-vă, se răcește cafeaua (sau supa)! ce meserii aveți? avem nevoie de oameni competenți. Imitația unei apropieri, pe marginea prăpastiei. O amintire din alt film, franțuzesc: călăul trebuie să-și păcălească victima, pentru ca aceasta să nu se încoarde – cum ar reacționa, din instinct, știind momentul când pică lama. Dovada unei tehnici a uciderii.

„Operațiunile” purced metodic – organizare, aproape științifică. Apoi cadavrele sunt studiate atent: de ce acela a rezistat? Totul pare uimitor de calm, subsumat unui scop deasupra înțelegerii individuale, deși toate replicile, gesturile, întreg baletul (și chiar corpurile balerinilor din film) este uman. O familiaritate de clasă de mijloc, de care elita germană se apropie, când pare necesară, scăpându-i câteva replici (maghiara este cea mai frumoasă limbă din lume), și de care se depărtează, amuzat-scârbită, când trebuie să-i omoare. În ciuda unor astfel de filme cum este Saul fia, care apar din cenușă ca să ne tulbure, cu toată existența lagărelor, nu cred că vrem să recunoaștem ce-a fost acolo. Arbeit macht frei – încă mai credem asta! Altfel, cum i-am mai disprețui pe cei care nu sunt la fel ca noi, care nu muncesc, ori care nu-și fac… datoria.

Saul nu (mai) avea nici un fiu, nici o legătură fizică în lume. Doar conștiință și o fereastră spre purgatoriu, deschisă chiar prin înregimentarea în Sonderkommando. Nu trebuie să fim la cârma întâmplărilor, ca să le putem influența, nici măcar în momentul potrivit, la locul potrivit. Supus ciclurilor vieții sau istoriei, omul nu este la voia soartei. Nu vreun blestem sau ghinion, ci simpla sa indecizie îi paralizează voința. Nu din lipsa liberului arbitru apar problemele sale, ci din lipsa conștiinței de sine, obturată, în momente grele ale vieții, de instinctele primare: cel de supraviețuire, apoi de reproducere a speciei. Putem alege – sau cel puțin așa credem ulterior, că puteam. Dar credința în sacrul existenței (și cultul imperios al morților) vine în acele momente de absență din lume, când omul își permite luxul de a sta pe marginea ei. Chiar dacă face parte dintre ajutoarele călăilor!

În plan real, periplul lui Saul Ausländer este un fiasco. I-ai trădat pe vii pentru morți! îi reproșează conspiraționiștii Sonderkommando, când află c-a pierdut praful de pușcă; rabinul pe care îl salvase cu prețul hainei sale (în care era ascuns praful primit) se dovedește a fi unul fals, iar apoi pierde cadavrul în apă. Preotul kommando-ului este cel care-l salvează de la înec, (re)cunoscând omul în absurditatea demersului său. Care transcende sintagma: salvezi un om ~ salvezi o întreagă lume. Salvezi un suflet, prin rugăciunea spusă în credința lui, ori salvezi un trup de la profanare…

Ajuns într-o baracă, are o consolare, înainte de moarte: apariția unui copil cu ochi albaștri, o posibilă fantasmă (copilul cu suflet salvat), sau un alt copil, real, tras deoparte de un soldat german, membru al plutonului de execuție. Totul (inclusiv acest final) pentru a dubla miza: există umanitate și printre călăi. Și atunci, cum a fost posibil?

Saul fia – filmul și autorii săi

Am început în cronica de întâmpinare scrisă la ore târzii o comparație (puțin forțată) între regizorii Nemes László și Florin Șerban (ca reprezentant al deja-vechiului „Nou val” din cinematografia română). Puțin forțată, dar și incompletă afirmația cum că și Saul fia este tot un film de autor, asemeni lui Eu când vreau să fluier, fluier. Să-ncerc să dezvolt și să corectez. Spuneam că, dacă Florin Șerban filmase ne-filmabilul, respectiv un scenariu (slab) dezvoltat de el împreună cu Mitulescu după o piesă bună (un text dramatizat deja chiar de autor) a Andreei Vălean, Nemes László își dezvoltă singur scriptul, pentru a putea filma… de-ne-filmatul.

Spuneam „ne-filmabilul” în nota cărții Iuliei Popovici, Sfârșitul regiei, pe care o citesc acum (și despre care veți puteți afla mai multe pe Biblioteca de filme – pe măsură ce o parcurg). Andreeaa Vălean intrase ca autor de teatru pe scena autohtonă la începutul anilor 2000 odată cu grupul dramAcum, alături de regizorii Radu Apostol, Alexandru Berceanu și Gianina Cărbunariu. Teatrul independent, inspirat oarecum de autorul de film din cinematografia franceză, este (citez cu evidențieri din volumul amintit): „fie unul de text (de poveste, nu de actor), fie de grup, fie de autor, suportul dramaturgic fiind de multe ori un text original […] context în care se și dezvoltă figura creatorului de teatru”. Acestea fiind spuse, cred că am explicat termenul ne-filmabil, care evidenția originalitatea textului de pornire, de așa natură încât se pretează la o dramatizare făcută de chiar autorul său. Așa se explică, parțial, partea ratată de Florin Șerban în Eu când vreau să fluier, fluier. Scenariul, care se preta la o adaptare împreună, eventual, cu autoarea, nu cu Mitulescu (ajungând astfel nefilmabil, adică inegal ca nivel dramatic), dar probabil că aici ar fi intervenit un conflict de viziuni regizorale.

De ne-filmatul subiect al lui Nemes László reușește să depășească acest obiectiv ratat de cinematografia română, al filmului de autor. Deocamdată, Cristi Puiu rămâne singurul regizor capabil să identifice și să exploreze un subiect major, mai departe decât s-a mai făcut, fără a fi un simplu epigon – ori un val purtător de idei mai mult sau mai puțin originale. Nu contest originalitatea lui Porumboiu, ori calitatea unora ca Munteanu sau Jude – în creștere – dar nici un alt regizor român nu se apropie (încă) de profilul autorului așa cum o face Puiu; de aici, probabil, comparația făcută de Doru Pop între cei doi regizori (Puiu și Nemes) – ambii sunt autori de film.