Arhive pe etichete: roman ecranizat

Contele de Monte Cristo (IV)

Ultimele 5 ecranizări ale romanului dumasian sunt cât se poate de diferite una faţă de cealaltă. Nu numai că unele sunt mini-seriale şi altele filme de televiziune sau cinema, că două sunt franţuzeşti şi în celelalte se vorbeşte engleză sau rusă. Cu excepţia a două ecranizări (1979 şi 1988), care pot fi caracterizate drept destul de fidele romanului, celelalte schimbă povestea şi mesajul ei în mod dramatic.

1974, Marea Britanie-Statele Unite, Richard Chamberlain, David Greene

Unul din cele mai cunoscute şi apreciate filme bazate pe Contele de Monte Cristo, această ecranizare pune accentul mult prea mult pe ideea de răzbunare (fie a Contelui, fie a lui Haydée) şi distorsionează relaţia Contelui cu Dumnezeu. În plus, Monte Cristo nu este pentru personajul dumasian decât o mască, de purtat doar până îşi duce la bun sfârşit planul de răzbunare şi pe care o poate apoi abandona pentru a fi din nou Edmond Dantès – o regresiune contrară poveştii originale. Richard Chamberlain nu reuşeşte, cu toată carisma să, să compenseze lipsurile filmului, iar Contele lui este departe de personajul literar. Un rol bun îl face însă Louis Jourdain, care revine în povestea lui Dumas după interpretarea personajului principal în 1961, de dată această în pielea procurorului De Villefort. Per total, pentru mine, această ecranizare este un exemplu clar de “aşa nu”. Disponibil pe DVD.

1979, Franţa-Germania-Italia, Jacques Weber, Denys de La Patellière (4 episoade de circa o oră şi jumătate fiecare)

Această mini-serie este aplaudată ca fiind fidelă poveştii lui Dumas şi într-adevăr multe scene sunt redate aproape literar. Totuşi, interpretarea personajelor este prea teatrală: cuvintele sunt, dar lipseşte emoţia. Singurul sau cel puţin printre puţinii care reuşesc să dea viaţă personajului interpretat este Jean-François Poron, în rolul mai sus amintitului De Villefort. Disponibil pe DVD.

1988, Rusia-Franţa, Viktor Avilov, Georgi Yungvald-Khikevich (3 episoade de circa o oră fiecare)

O ecranizare care aduce destule schimbări în poveste, dar care cu siguranţă reuşeşte să surprindă în mod plăcut. La fel ca în cazul mini-serialului norvegian din 1965, nu există subtitrări. Dar în asta constă mare parte din frumuseţea filmului. Povestea fiind respectată în linii mari, atenţia spectatorului poate fi îndreptată asupra limbajul non-verbal, asupra decorului mult mai bogat, colorat şi plin de viaţă comparativ cu filmul norvegian, asupra costumelor şi bijuteriilor (uneori poate prea ostentative) şi, desigur, asupra frumoasei grădini de la Auteuil. Coloana sonoră, tipic rusească, poate fi greu de înţeles şi acceptat mai ales la început, dar aduce fără îndoială un plus etnic ecranizării. Recomand călduros. Disponibil (mai greu) pe DVD.

1998, Franţa-Germania-Italia, Gérard Depardieu, Josée Dayan (4 episoade de circa o oră şi 40 de minute fiecare)

Acesta este filmul lui Gérard Depardieu. Dar nu în sensul că face un rol excepţional ca Monte Cristo, ci că din tot filmul nu reiese decât că actorul francez îşi dorea să joace acest rol, în stilul lui. Între eroul lui Dumas şi personajul lui Depardieu sunt mai mult diferenţe decât asemănări, începând cu aspectul fizic, imensa poftă de mâncare şi  de viaţă (unde poate fi amintită şi amanta sa) şi încheind cu inexistenţa infailibilităţii. Nu numai că Faria nu îl învaţă bunele maniere, ci îl şi încurajează în a-şi urma planul de răzbunare. În plus, pentru acest Monte Cristo, noua lui identitate este doar o mască, la fel că la personajul lui Richard Chamberlain din 1974:

Crois-tu que j’aime être le Comte de Monte Cristo? C’est un homme terrible, impitoyable et froid. Mais ce n’est pas moi qui ai voulu devenir cet homme-là. Oui, il me suffisait d’être Edmond Dantes. Je n’attendais rien d’autre de la vie. […] En essayant de tuer le jeune marin qui ne demandait rien à personne, ils ont fait naitre le vengeur qui vient à leur demander les comtes. Bien, tant pis pour eux

Numai că, spre deosebire de acesta, Contele lui Depardieu reuşeşte să aibă parte de happy end-ul de tip hollywoodian alături de Mercédès. Disponibil pe DVD.

2002, Statele Unite, Jim Caviezel, Kevin Reynolds

Povestea este aici mult simplificată şi multe personaje nu reuşesc să se dezvolte după planul lui Dumas. De altfel, scenariul se bazează destul de mult pe versiunea lui Charles Fechter a poveştii şi nu pe povestea originală, cea mai bună dovadă fiind transformarea lui Albert în fiul lui Dantès. Per total, Reynolds pare să fi găsit reţeta perfectă (nu pentru o ecranizare, ci pentru film în general): imagine clară, frumoasă, cadre bune, ‘tablouri’ memorabile, adrenalină şi acţiune, scene de dragoste, muzică superbă. Şi totuşi echilibrul filmului nu este perfect: se pune foarte mult accent pe experienţa din închisoare şi mai ales pe episodul evadării, care este filmat în detaliu şi care ocupă o bună parte din durata totală a filmului. Apoi totul se petrece într-un ritm destul de alert, contrar a ceea ce a vrut Dumas, dar şi a dorinţei exprimate de personajul lui Caviezel:

Death is too good for them. They must suffer as I suffered. They must see their world, all they hold dear… ripped from them as it was ripped from me

Planul lui Jacopo (adus aici în prim-plan), deşi nu este transpus în realitate literal, indică foarte bine felul în care se derulează acţiunea:

Why not just kill them? I’ll do it. I’ll run up to Paris… bam, bam, bam, bam! I’m back before week’s end. We spend the treasure. How is this a bad plan?

În plus, toţi duşmanii lui Monte Cristo se fac vinovaţi de acelaşi păcat: iubirea de bani. Şi totuşi, această ecranizare introduce una din temele majore ale romanului, de multe ori neglijată: credinţa în Dumnezeu şi relaţia eroului cu Divinul. Mercédès este cea care îşi asumă aici rolul mântuitor al lui Haydée şi care reuşeşte să-l facă pe Conte să renunţe la răzbunare şi să-l regăsească pe Dumnezeu. Iar Contele lui Caviezel, deşi nu copia fidelă a personajului literar, se apropie destul de mult ca fizic de acesta şi are o eleganţă deosebită, subliniată şi de costumele simple dar maiestuoase. Disponibil pe DVD.

Vizionare plăcută, orice film din listă aţi alege! Recomandarea mea este să (re)citiţi romanul, eventual chiar în franceză, este o bijuterie!

sfârşit-

Bonus: dacă vă interesează o analiză a romanului şi a acestor ecranizări concentrată pe personajul Haydée şi pe rolul ei în poveste, vă invit să citiţi articolul meu “The Count of Monte Cristo between 1844 and 2002. Losing Haydée”, disponibil pe site-ul Société des Amis d’Alexandre Dumas.

Episoadele I, II şi III.

Contele de Monte Cristo (II)

Încheiam primul episod din seria “Ecranizărilor Contelui de Monte Cristo” cu un film franţuzesc din 1929, an care marca începutul sfârşitului pentru filmul mut. Romanul lui Dumas nu a trebuit să aştepte însă mult pentru a fi ecranizat şi în epoca filmului sonor. În 1934, după 26 de ani de la prima ecranizare mută, tot americanii lansau şi prima adaptare cinematografică vorbită. Iar în următoarele două decenii, Franţa (în co-producţie cu Italia) şi Mexic (a doua oară în co-producţie cu Argentina) se ‘duelau’ în ecranizări, Franţa realizând şi prima versiune color (în 1954). Interesant este şi faptul că cele două filme franţuzeşti au fost regizate de acelaşi Robert Vernay, prezentând totuşi două viziuni foarte diferite ale poveştii celebrului Conte.

1934, Statele Unite, Robert Donat, Rowland V. Lee

La fel ca în precedentele două versiuni americane, şi aici se reface cuplul iniţial Dantès-Mercédès, în bună tradiţie a happy-end-ului din filmele americane. Şi dacă în 1922 se inventa o poveste de dragoste între Albert şi Haydée, aici se inventează o poveste între Albert şi Valentine. O altă schimbare majoră adusă poveştii lui Dumas priveşte procesul lui Fernand: la fel ca în filmul din 1929, scena din roman este înlocuită cu un spectacol de tablouri vivante, dedicat aici faptelor ‘eroice’ ale lui Fernand la Yanina, fapte pe care Haydée le contrazice public, la îndemnul Contelui. Un proces există totuşi în film, după duelul lui Monte Cristo cu Albert, Contele fiind acuzat de către Villefort de spionaj, atac asupra gărzilor Castelului If, distrugerea structurii închisorii prin săparea tunelului şi uciderea Abatelui Faria pentru a-i lua comoara. Merită vizionat pentru însemnătatea istorică (primul film vorbit). Disponibil pe DVD.

1942, Mexic, Arturo de Córdova, Roberto Gavaldón şi Chano Urueta

Pentru cei care doresc să vadă o ecranizare cât mai apropiată de roman, aceasta este una din puţinele opţiuni. Povestea se desfăşoară în mare parte într-un ritm asemănător cu romanul, deşi unele episoade secundare sau relaţii ale Contelui cu alte personaje nu sunt îndeajuns exploatate. În plus, personajul lui Arturo de Córdova este mult mai pasional decât Contele lui Dumas. Sfârşitul este cel propus de scriitorul francez, doar că într-o notă mult mai ‘pământească’: Contele alege să rămână cu Haydée pentru că o iubeşte, dar iubirea ei nu are pe deplin rolul mântuitor din roman. Disponibil (mai greu) pe DVD.

1943, Franţa-Italia, Pierre Richard-Willm, Robert Vernay (2 părţi)

La fel ca personajul interpretat de Richard-Willm, această ecranizare are o eleganţă rece, ajutată şi de imaginea în alb-negru. Contele nu ezită să se joace cu destinele celorlalţi, iar Haydée este aici mai degrabă o parteneră de ‘afaceri’ decât o (fiică) iubită. Deşi se păstrează finalul din roman, aici Contele recunoaşte că “je suis de ceux qui n’aiment qu’une fois” (deci o iubeşte doar pe Mercédès) şi că, împlinindu-şi misiunea, “ma vie est sans intérêt maintenant”. Îl recomand pentru eleganţa sa. Disponibil pe DVD.

1954, Franţa-Italia, Jean Marais, Robert Vernay (2 părţi)

După un deceniu, Vernay se întoarce la romanul lui Dumas şi îi oferă o imagine nouă, de dată asta şi colorată. Contele lui Jean Marais este mult mai pasional în comparaţie cu cel al lui Richard-Willm, dar şi el este încă îndrăgostit de Mercédès, doar că de data aceasta ar fi gata să renunţe pentru ea la planul său de răzbunare. Interesant este că tocmai Abatele Faria, aici un adevarat conspirator, este cel care îl îndeamnă la răzbunare: “quand la vengeance est au service de la justice, il n’y a rien de plus beau sur la terre”. Un alt detaliu interesant este identitatea pe care Contele şi-o asumă în faţa inspectorului general al închisorilor: Honoré de Balzac (de ce nu oare Alexandre Dumas?). Deşi se îndepărtează destul de mult de roman, este printre ecranizările mele preferate, per total – asta şi pentru felul în care au portretizat-o pe Haydée, mai ales în decorul oriental. Disponibil pe DVD dublat în limba germană.

1954, Argentina-Mexic, Jorge Mistral, León Klimovsky

Filmul începe cu spectacolul de operă la care participă Contele după audierea lui Fernand, însă aici împreună cu Haydée, care primeşte toate onorurile în raport cu poziţia sa socială, acum cunoscută. Contele este provocat la duel de Albert, pentru a-l fi denigrat pe tatăl sau, aici academician în cadrul Academiei Naţionale de Istorie. Acasă, fire prevăzătoare, Contele începe să îşi scrie povestea, care astfel se derulează în faţă spectatorului, şi termină chiar când îşi face apariţia Mercédès. Urmează apoi o scenă foarte pasională între Conte şi Haydée, care anunţă finalul la fel de pasional şi subliniază faptul că Jorge Mistral dă viaţă aici unui Conte cu sânge latino. Disponibil (mai greu) pe DVD.

-va urma-

Episodul I.

Contele de Monte Cristo (I)

Pe 28 august 1844 apăreau în Journal des Débats primele două capitole din aventura lui Edmond Dantès, stârnind interesul cititorilor de pretutindeni. Romanul lui Dumas s-a consacrat ca o poveste de răzbunare prin excelenţă, deşi conţine mult mai multe niveluri de înţelegere şi personajul principal, ca şi aventura lui, este mult mai profund decât apare la o prima lectură. Răzbunarea este însă o temă foarte atrăgătoare pentru a şaptea artă, aşa că povestea Contelui de Monte Cristo a devenit foarte rapid una din preferatele regizorilor şi producătorilor încă din vremea filmelor mute. Timpul însă a fost necruţător, iar din multele variante mute ale Contelui au supravieţuit doar 5. Alte 15 filme, de diferite naţionalităţi (de la Franţa şi alte ţări europene, la cele două continente americane şi Rusia), tipuri (pentru micul şi marele ecran) şi durate (de la sub 2 ore la aproape 9 ore), s-au alăturat acestora în următoarele decenii.

Acest articol şi următoarele trei vor prezenta, pe scurt, cele 20 de ecranizări* ale romanului dumasian, cu unele recomandări personale. Primul set conţine cele 5 filme mute care au trecut testul timpului.

1908, Statele Unite, Hobart Bosworth în rolul Contelui, regia Francis Boggs

Este cea mai veche ecranizare a romanului şi merită văzut chiar şi numai pentru asta. Mai ales că are doar 14 minute. Evident, povestea este redusă la minim şi schimbată pe alocuri, concentrându-se pe dorinţa de răzbunare a Contelui. Poate fi vizionat, de cei norocoşi, pe Fandor.

1913, Statele Unite, James O’Neill, Joseph A. Golden şi Edwin S. Porter

Este bazat nu atât pe romanul lui Dumas, cât pe varianta lui O’Neill a piesei de teatru scrisă de Charles Fechter în 1868. Sunt eliminate poveştile secundare şi lipsesc multe informaţii care ar ajuta la înţelegerea poveştii. Accentul se pune, în mod greşit, pe povestea de dragoste dintre Dantès şi Mercédès, mult amplificată (cei doi s-au căsătorit şi au avut relaţii intime înainte de arestarea sa, şi astfel Albert este fiul său) – însă şi aceasta este prezentată destul de superficial. Disponibil pe DVD.

1918, Franţa, Léon Mathot, Henri Pouctal

Un alt supravieţuitor, un film pe care l-aş numi simplu “o bijuterie cinematografică”. Iniţial, filmul a avut o durata mai mare de 5 ore, însă doar 173 de minute au supravieţuit. Partea bună este că aceste aproape 3 ore pot fi vizionate, gratuit, pe site-ul European Film Gateway. Povestea este aici mult mai bine conturată şi, pentru prima dată, apare şi personajul feminin Haydée, căruia Dumas i-a încredinţat un rol deosebit de important – totuşi puţin exploatat în acest caz.

1922, Statele Unite, John Gilbert, Emmett J. Flynn

Mult mai faimos decât filmul din 1913, dar din nou foarte diferit de roman. Accentul este pus tot pe povestea de dragoste dintre Dantès şi Mercédès, care are aici o contrapondere în povestea de dragoste, inventată, dintre Haydée şi Albert. Contele, la fel ca Mercédès, renunţă la intreaga sa avere, pe care o donează pentru cauze nobile, iar cele două cupluri reunite vor trăi fericite din pescuit. Acest nou sfârşit este influenţat de tendinţa, de la acea vreme, a marilor industriaşi de a renunţa la o parte din bunurile lor materiale pentru a găsi adevăratele valori. Disponibil pe DVD.

1929, Franţa, Jean Angelo, Henri Fescourt

O a doua bijuterie franceză, această ecranizare a fost restaurată în 2006, îmbinând mai multe versiuni existente în arhivele GosFilmoFond (Rusia), în Archives Françaises du Film (Centre National de la Cinématographie) – versiune colorată, iniţial păstrată la Stiftung Deutsche Kinemathek – şi într-o colecţie privată (o copie Pathé-Rural). Francezii fac un pas mai departe şi reuşesc să redea o poveste mult mai complexă şi să creeze un personaj mai profund decât în 1918. Haydée reapare în poveste şi, de data asta, îşi îndeplineşte mult mai fidel rolul din roman. O schimbare interesantă faţă de roman, care se va regăsi ulterior într-o altă ecranizare, are loc în legătură cu procesul lui Fernand pentru trădarea lui Ali Tebelin: întrunirea unei comisii speciale a Camerei Pairilor este înlocuită cu un spectacol de tablouri vivante, în care Fernand o recunoaşte pe fiica paşei, Haydée. Demn de menţionat este şi un detaliu legat de distribuţie: Gaston Modot, aici în rolul lui Fernand, îl jucase în 1918 pe Bertuccio. Disponibil pe DVD.

-va urma-

*Nu intră aici ecranizările animate (şi ele destul de multe ca număr).

Zborul frânt al cucilor

Spuneam că diferența între romanul-cult al lui Ken Kesey și filmul One Flew over The Cuckoo’s Nest (1975) o face atât perspectiva (povestitorul este șeful Bromden – indianul aparent mut) cât și explicația titlului. El vine dintr-o poezioară pentru copii (așa-zisele Mother Goose Rhymes americane, echivalentul Nursery Rhymes britanice):

…unu-o ia de-a dreptul , altul zboară șui / unul zboară peste cuibul cucului .

Printre amintirile vagi din viața anterioară internării, pe care întâmplările din spitalul Salem, Oregon le învăluie în fum și în același timp – odată cu apariția lui McMurphy – le amestecă cu realitatea se află și această poezioară din amintirile indianului. Explicația titlului o găsim abia la final, când unul din pacienți (cel care o ia de-a dreptul) moare, iar el, căruia îi plăcea gânsacul ăla care zbura șui (adică oamenii cu traseu diferit) o ia peste cuibul cucului, reușind să evadeze din spital.

basketball-game-ofotcnM-am grăbit să trag concluzia despre film cum că n-ar trebui să urmeze linia cărții. O prezentare care-ți spune cam tot despre acest gen ar fi: reprezintă o ecranizare după celebrul roman Dacă este doar o ecranizare, eu n-am de ce să-mi pierd vremea cu ea, pentru că am metodele mele de luptă cu Alzheimerul (printre care și acest blog). Surpriza cu care am citit romanul lui Ken Kesey se datora ochilor de adolescent prin care urmăream atunci, în anii 80, filmul. În centrul câmpului meu vizual se afla disputa dintre McMurphy – Nicholson și sistemul reprezentat de sora-șefă Fletcher cu ajutoarele ei. În carte, grozăvia este descrisă prin cuvintele (mintea) indianului, dar cum în film acesta are un rol secundar până când se adaugă grupului și – abia la sfârșit – devine ultimul personaj, când evadează, ei bine în film acest rol de declic îi revine baschetului, observam eu la a doua vizionare a filmului.

Pentru că una din provocările romanului este să observăm zborul acela șui din poezioară și eventual să trecem puțin (măcar cu privirea) de partea celor care care au un traseu puțin anapoda cu drumul principal. Dar una este să obții acest transfer de simpatie din (mai multe) cuvinte și cu totul altfel folosindu-te doar de câteva imagini. Iar ca primă soluție regizorul Miloș Forman se folosește de un meci de baschet care (spre surpriza mea) nu era în roman. Însă (și la asta am să revin) era acolo un punct de pornire: cel în care McMurphy, nemulțumit de rezultatul manipulării votului de către sora-șefă, se așează la ora meciului de debut al campionatului în fața TV-ului urmărind ecranul stins, ca și cum meciul s-ar și derula în fața lui. Urmează apoi meciul real cu supraveghetorii, apoi convingerea indianului Bromden să ridice mâna în public, când se pune iarăși problema votului…

pacientiiOchii mei de spectator, acum, au fost frapați însă de această imagine. Adolescentul se lăsase cucerit de de disputa dintre McMurphy – Nicholson (pe care l-am urmărit de atunci cu interes, considerându-l cel mai mare actor de film în viață: nu scăpam nici un film în care juca el) și sora-șefă, ignorând oarecum celelalte personaje. Deh, luminile rampei… Ei bine, privesc azi această imagine și mă minunez încă de geniul autorului, pe care Miloș Forman l-a pus (cu modestele sale mijloace) în valoare.

Pentru că dacă romanul lui Ken Kesey ar fi fost numai despre McMurphy și disputa lui cu (sistemul impus de) sora-șefă, atunci el ar fi fost doar o nuvelă, a cărei ecranizare s-ar fi numit telenovelă. Iar un roman este mai mult decât o nuvelă atunci când reușește să ne atragă atenția asupra unui personaj tocmai prin drumului său în viața celorlalți. În poza de mai sus vedem în jurul lui McMurphy doar 5 personaje, pentru că doi dintre nebuni, poate cei mai bine-conturați, lipsesc: șeful Brombden și Billy. Ei bine, aici – realizez eu acum – stă geniul autorului: el a reușit să creeze, dându-i astfel lui Miloș Forman posibilitatea să aleagă cel puțin 7 personaje foarte bine conturate în cadrul aceluiași gen, care susțină ideea principală.

Pentru că diferența între cele două opere este reflectarea în conștiința noastră, a celorlați, a schimbărilor pe care le poate genera întâlnirea c-un alt personaj. De aceea înclin acum să cred că filmul trebuie să fie mai mult decât o ecranizare, dar nu neaparat prin distincție față de subiectul cărții, ci mai degrabă o extindere, o dezvoltare a acestuia. Pentru că filmul se poate constitui și el într-un meta-limbaj. Doar în acest fel. Rămâne ca impresie după citirea romanului și după a doua vizionare a filmului, dialogul dintre Miloș Forman și Ken Kesey. Pentru că asta mi s-a părut apoi filmul, un dialog între cei doi, în care regizorul preia cuvintele autorului și le duce altundeva, mai departe, în niște cadre pe care oricine le poate viziona și înțelege ce vrea (și ce poate) el.