Un film care m-a impresionat prin realizarea sobră, de bun simț, deloc ostentativă ori melodramatică, chiar dacă ne prezintă o dramă reală, este Maudie.
Biopicul tratează viața creatoarei de pictură naivă Maud Lewis, care a murit în 1970, săracă și a cărei operă artistică a reintrat în atenția publicului și criticilor de artă datorită acestui film, încât azi operele sale sunt vândute la licitație. Maud Lewis a trăit între anii 1903-1970 în Noua Scoție, Canada, cu un handicap fizic grav și evolutiv datorat unei artrite juvenile degenerative.
Filmul ne prezintă traseul neobișnuit al destinului acestei femei firave, sensibile, vulnerabile, a cărei familie a tratat-o prea protector, sufocând-o cu mila prin care era oprită de la orice încercare de a-și depăși condiția. La vârsta de 34 de ani ea rămâne fără părinți, iar fratele ei o plasează la o mătușă care nu o primește cu brațele deschise.
Maud este umilită mereu de mătușă, de frate, de vecini, încât răspunde fără ezitare la un anunț , aflat la magazin, în care un fermier caută o menajeră. În ciuda a toți și a toate Maud Dowley (pe numele de fată) dorește enorm să se emancipeze intelectual și fiind foarte determinată va reuși chiar și în căsuța izolată de lume să îmblânzească un bărbat needucat, ursuz, rece și mitocan – care o va lua de nevastă.
Dorința ei cea mai mare – de a iubi și de a fi iubită ,,oricât de puțin” – se împlinește, reușind să treacă cu tact peste momentele de criză inerente unei căsnicii atât de singulare. Nu vreau să insist prea mult pe analiza psihologică, o face documentarul Maud Lewis: A World Without Shadows din 1976. Imagini din documentar
Regizoarea irlandeză Aisling Walsh ne poartă în universul intim al artistei care (în ciuda aparențelor) nu este deloc proastă. O anumită doză de naivitate nu o împiedică să distingă falsitatea oamenilor și are chiar curajul să-i pună la punct: mătușa, fratele, chiar și viitorul soț primesc replici tranșante.
Femeie independentă, Maud se exteriorizează prin picturile ei, creația fiind un refugiu și un balsam pentru rănile existenței. ,,Privesc printr-o fereastră viața înrămată” cugetă ea. Subiectele sale sunt în același timp naive și frumoase: flori, animale, natură, peisaje maritime.
Filmul câștigă pentru că nu încearcă să romanțeze viața acestei femei atât de diferite de mediul în care a evoluat artistic, poate a prins mai multă încredere în sine, poate a simțit că nu toți oamenii sunt din același aluat: unii sunt fățarnici dar nu prea buni la suflet, alții sunt dintr-o bucată care mai trebuie șlefuită puțin! Un film care, vrem / nu vrem, ne va lăsa o urmă nepieritoare în suflet…
În privința subiectului vreau să subliniez că personajul din film interpretat de Sally Hawkins are o prezentă fizică mai agreabilă decât adevărata Maud care era, însă, la fel de zâmbitoare și plină de viață. Ethan Hawke este surprinzător pentru rolul unui tip butucănos (în toate rolurile era un frumușel finuț) și am impresia că-și exagerează interpretarea de morocănos.
Adevăratul domn Everett Lewis pare și el un bătrânel zâmbitor, chiar dacă nu știm cum arăta în momentele de furie . În film, relația de acceptare reciprocă, de toleranță, nu pare să fi devenit o mare iubire – ci mai mult obișnuința de a nu mai fi singur și de a avea un ajutor. Deci, un cuplu mai diferit, nu o relație ieșită din comun. Maud a învățat să deseneze și să picteze de la mama ei car e voise să-i dea o preocupare.
Presupun că nu bănuise că fiica ei va deveni astfel celebră. Căsuța lor avea o singură cameră, fără utilități elementare (apa, lumina, focul cu lemne fiind o treabă foarte anevoioasă pentru cineva cu sănătatea atât de fragilă), dar cu un spațiu mare, de 10m x 11 m, care a devenit și / mai ales studioul artistei. Everett Lewis (1893-1979) a fost ucis în 1979, când niște tâlhari i-au devastat locuința (probabil, presupuneau că ar fi avut valori în casă).
După 1990 s-a pornit o promovare intensă a operei lui Maud, începând cu strămutarea casei în Halifax și transformarea clădirii în muzeu permanent. Comemorarea vieții și a artei lui Lewis a devenit obiect de dispută între comunitate, guvern și interesele corporatiste pentru a modela ceea ce ea însemna pentru locația (nu localitatea) și provincia ei.
S-a promovat termenul de folk artist – artist popular, s-a încurajat acest gen de artă. Maud Lewis a intrat, post-mortem, în istoria Artei canadiene pentru că a reprezentat, la un moment dat, o imagine care putea fi exploatată, servind diferite interese.