Arhive pe etichete: Războiul celor două roze

Am remarcat cu ocazia recenziei de pe platfoma CeFilmeVăd.ro – dedicată în principal filmului românesc – câteva apariții cu totul noi în peisajul autohton printre care și cele Două lozuri ale lui Paul Negoescu. Scriam acolo că firescul unei comedii cu subiect cunoscut apare aproape ca o ciudățenie în acest film agreabil, care se mulțumește să afișeze pe ecran scene din banalitatea vieții de zi.

Două lozuri este un film cu buget mic (30.000 euro) care nu se răsfrânge asupra peliculei. Rezultatul este un produs reușit, profesionist – dar fără să epateze, reușind să-și atingă în subsidiar și obiectivul de a-i pune la treabă pe absolvenții Școlii de actorie conduse de Dragoș Bucur, Alexandru Papadopol și Dorian Boguță. Nu este vorba însă de un filmuleț de reclamă (tras de păr, ca Love building), ci de o producție de mare succes la public – ceva ieșit din comun (din Dogmă sau din Noul Val – cum vreți să-i ziceți) pentru cinematografia română.

Nu are cine știe ce mostre de actorie – majoritatea (tinerilor) actori jucându-se pe ei înșiși, fiind distribuiți în roluri cât mai apropiate de felul lor de a fi – profesorii dând aici adevăratul examen prin trei roluri ieșite din comun ale „tovarășilor de pahar”: Dragoș Bucur oferă o altă mostră a dezinvolturii sale de băiat care „umple ecranul” – aici un tâmplar impulsiv și fără prea multe la mansardă, dar care influențează cursul evenimentelor.

Dorian Boguță este un mecanic – tipul muncitor „pâinea lui Dumnezeu” – de care până și iubita pare să profite, iar cel cel mai funny rol îl face Alexandru Papadopol fiind cel care vine cu cea mai bună compoziție.

Papi este actorul care se joacă cel mai puțin „pe el însuși” (playing himself) în acest film – construind un personaj diferit personalității sale – un conțopist, adică altceva decât ceea ce a propus până acum pe ecran. Singurele secvențe care amintesc de „clasicul” Papadopol sunt cele auto-referențiale și ușor ironice la adresa cinematografiei române, un exemplu de film dezavuat fiind tocmai Marfa și banii – momentul în care a început totul.

Pentru ca tacâmul să fie complet, filmul a beneficiat și de o mică furtună într-un pahar cu apă (de care pomenea și Laura aici), care a dovedit că publicitatea negativă este tot publicitate. Rumorile stârnite în acest context în jurul celor Două Lozuri au traversat social-media din România, și astfel mulți au aflat de existența filmului și automat, lumea a devenit curioasă. Așa se face că Două lozuri a strâns mai mult public în cinematografele românești decât Sieranevada 🙂

Urzeala tronurilor, un Monopoly istoric

Azi vedem ultimul episod de 55 de minute din jocul de Monopoly cu care aduce fantasy-ul istoric Game of Thrones. Asta pentru că ultimul și penultimul episod din cea de a VI-a serie vor fi ceva mai lungi, am scris aici cât de lungi. A Queen Displeased promite o răzbunare (după marea supărare), fie a reginei Cersei, fie a mamei dragonilor, Daenerys Targaryen, după cum anunță trailerul:

Toate jocurile economice și strategice din serial – legate de alianțe, cucerirea de castele și tocmirea de soldați sunt tratate într-o notă contemporană, fluidă – fără sincope, așa cum nu prea se putea întâmpla pe atunci, când nici economicul și nici… istoricul, nu erau o preocupare reală. Grijile oamenilor erau probabil, cu mult mai prozaice: supraviețuirea, ori intoleranța semenilor – oricare însă, e cert că trăiau într-o lume cu mai puține drepturi și libertăți, prinsă în mai multe chingi și mai puține impozite.

Asemenea cunoscutului joc – peste care au aruncat tenta istorică extrasă de George R.R.Martin din Războiul celor două roze – producătorii au conturat mai multe tabere cu personajele aferente, fiecare user – sau spectator? – putând să-și aleagă pe cele preferate. Problema apărută aici este diluarea, și lipsa mizei: rupte în atâtea povești care par a evolua distinct (chiar dacă, probabil, ele se vor întâlni la final) uităm că sunt de fapt doar trei fire narative de urmărit. Dar acesta este meritul autorului, care le-a făcut să pară veridice: disputa din jurul tronului de fier al celor 7 regate, lupta pentru (re)cucerirea supremației în Nord, după dispariția lordului Stark, și traseul lui Daenerys Targaryen, care începe de la zero, doar c-o legendă în spate (și 2-3 dragoni).

Aceste trei fire narative ar fi putut da naștere la 3 producții coerente pentru marele ecran, care s-ar fi putut constitui, dată fiind miza asemănătoare, într-o trilogie mult mai pasionantă, susținute eventual de o a 4-a producție finală care să le adune într-un final apoteotic. Asta ar fi presupus însă ridicarea unor probleme reale din trecutul (chiar incert poziționat, în timp) speciei umane. E foarte ușor să împingi acțiunea undeva într-un fundal istoric, pe care să-l populezi cu probleme contemporane. Pare că mergi la cauza problemei și nu superi pe nimeni. E mai ușor chiar decât s-o împingi aiurea în viitor – pentru că aceasta ar necesita măcar un efort de imaginație.

generic1

De aceea, oricât ar fi episoadele de lungi, probabil că puteți sesiza că nu se întâmplă mai nimic în lipsa autorului. Personajele evoluează, desigur, ca și acțiunea – povestea însă nu. Ea se diluează, datorită mizei minore – suntem prinși într-un joc. Unul de Monopoly, istoric.