Arhive pe etichete: Rachel Weisz

The Lobster (2015)

Am revăzut zilele acestea Homarul lui Lanthimos pe HBO, o interesantă distopie britanică a la grec. Am notat impresiile la „a doua vedere” a filmului cu Rachel Weisz și Colin Farell pe situl cefilmevăd.ro. Este disponibil tot anul pe HBOgo, vi-l recomand dacă v-a scăpat cumva.

The Fountain (2006)

Arborele este un simbol întâlnit în majoritatea culturilor și religiilor lumii. El nu este neapărat un obiect de cult, ci poate fi întruchiparea simbolică a ceva ce-l depășește. Este folosit de către șamani pentru a călători între cele trei lumi (lumile superioare, mici și mijlocii) și considerat sacru de cei care practică Asatru. De asemenea, reprezintă o metaforă pentru creierul uman.

Toate aceste simboluri sunt exploatate în mai vechiul (de acum un deceniu) film al lui Darren Aronofsky – „Fântâna” (2006), unul legat de mai-noul său Noah(2014). Creștinismul arată că în centrul Grădinii Edenului creșteau chiar doi arbori: Arborele vieții – din care se hrăneau Adam și Eva – și un altul rezervat doar divinității, interzis muritorilor – Arborele cunoașterii (binelui și răului) sau Arborele cosmic. Filmul, care are în distribuție doi actori de excepție (Rachel Weisz și Hugh Jackman), demonstrează erudiția regizorului nominalizat la Golden Globes.

fountain-copacul

El începe cu un pasaj biblic: ca pedeapsă că nu i-au ascultat sfatul, gustând din Pomul Cunoașterii (Binelui și Răului), Dumnezeu i-a izgonit din Grădina Edenului și a ascuns Pomul Vieții – și continuă cu o poveste alegorică: odată ce a gustat din pomul cunoașterii, Tommy nu poate accepta că moartea poate fi altceva decât o boală. Dar pentru soția sa Izzi ea poate fi împlinirea creației, și astfel – după cum remarcă doar Lilian – ea reușește să iasă din viață mai împăcată decât a intrat.

Firele narative din Fântâna lui Aronofsky se adună subtil și întrepătrund viețile comune ale protagoniștilor: imaginarul (opera) frumoasei Izzi – Isabel (interpretată de Rachel Weisz) și încercarea (pomul cunoașterii) lui Tommy – Tomas. Aceste două povești se potențează reciproc, în vreme ce pentru al treilea plan temporal, cel al viitorului în care-l regăsim pe Tom întors la pomul vieții, coloana sonoră compusă de Clint Mansell face jumătate, reușind să ne transpună în starea de grație propice receptării sensurilor pe care Aronofsky doar le sugerează prin reluarea obsesivă a acelorași două scene și replici.

În ciuda calităților sale, filmul nu a fost un succes de box-office, iar producția s-a întins pe o perioadă foarte mare (6 ani?). Un prim semnal de eșec a fost abandonul lui Brad Pitt, care pare a fi plecat cu idee cu tot să producă (și să joace în) The tree of life, în regia lui Terrence Malick. Un film de revăzut când și când, pentru a ne aminti de momentele prețioase ale vieții.

Distopie britanică a la grec

Dacă n-aveți nici un dubiu apropos de romantism, ori dacă trăiți în singurătate (dacă vă situați, adică, la aceste două extreme), o să vă fie dificil să urmăriți Homarul – chit că a fost unul din filmele selectate în competiția oficială de la Cannes 2015, alături de Youth al lui Sorrentino, Saul Fia al lui Laszlo Nemes, sau Dheepan-ul lui Jacques Audiard. O să vă fie greu să-i sesizați humorul.

Nu cred c-o să-l găsți în prea multe cinematografe pentru că (deși a luat Premiul juriului la Cannes) The Lobster este un film bizar, o satiră experimentală ce pleacă de la o ipoteză oarecum distopică, cum că societatea ar refuza oamenii neangajați în relații de cuplu. Pornind de la această idee, regizorul grec Yorgos Lanthimos (co-scenarist), pune în contradicție două paradigme: cea oficială și cea undergound, a oamenilor frumoși conduși de Lidera interpretată de Léa Seydoux.

Tot filmul său decurge dintr-un astfel de enunț, practic o convenție (acceptată sau nu, ca și cea socială, de către spectator). Odată convenția acceptată, imaginile se substituie narațiunii și putem vedea ce se întâmplă atunci când Miopul, Sâsâitul sau Șchiopul sunt obligați să trăiască în cuplu. Rezultatul (imaginat de Lanthimos) într-o societate distopică, este hilar: sunt aduși într-un hotel-purgatoriu, unde mai au dreptul la o ultimă încercare, înainte de a fi transformați în animalul preferat (de unde și titlul filmului, homarul fiind animalul ales de protagonist – David, interpretat de Colin Farrell).

Trecerile cetățeanului miop prin lumile distopice sunt o consecință a acestor convenții (paradigme sociale), constituind un cinema vizionar de natură romantică (bine, un romantism tipic britanic, în care alcoolizării i se substituie cruzimea). La jumătatea filmului, ajuns în paradigma opusă (cea underground), când David o întâlnește pe Frumoasa mioapă jucată de Rachel Weisz, nu mai știi care convenție merită dezavuată, mai degrabă: cea social-oficială, ce (poate) ajunge să desfidă orice iese din standardele sale, ori cea individualistă, ce-ți poate pretinde în schimbul acceptării fie să sacrifici tot ce ai mai drag, fie să-ți sapi propriul mormânt. Fiind o satiră, personajele par condamnate însă la roluri glaciale.

David, miopul cu burtică interpretat de Farrell (care s-a îngrășat 18 kg pentru acest film) deși pare un docil, nu respectă până la capăt nici una din paradigmele la care îl supune societatea (în oricare din formele sale imaginate), reușind să-și găsească jumătatea și propriul drum, chiar cu riscul pierderii vederii. Dacă ar fi să comparăm acest prim film în engleză al grecului Yorgos Lanthimos cu un alt film european prezentat anul acesta la Cannes, Youth al italianului Paolo Sorrentino – tot la prima producție turnată în limba engleză – se pune întrebarea: cum se face că primul intră pe lista nominalizărilor BAFTA pentru cel mai bun film britanic, în vreme ce al doilea nu?

Deși ambele filme sunt co-producții, explicația constă în casele de film majoritare în co-producție: în vreme ce Lanthimos a mers pe mâna britanicilor de la Scarlet Films și a irlandezilor de la Element Pictures (ambele companii creditate cu produced by), Sorrentino s-a bazat pe Casa de producție italiană Indigo Film și a luat premiul EFI pentru cel mai bun film european. Ambele filme au beneficiat, dincolo de limbajul universal, și de castingul realizat de casele internaționale. În plus, ca un omagiu adus filmului britanic, Yorgos Lanthimos începe cu o ocheadă: Jacqueline Abrahams, the Donkey shooter woman din scena de debut, era production designer la How I Live Now, un alt distopic englezesc; ea este, de asemenea, production designer și aici:

3 filme noi și un vechi serial

Pentru că pe blogul „Ce filme văd” se încheagă o echipă de autori care văd și vă recomandă mai multe filme decât puteți vedea de unul/una singur(ă), putem deschide o rubrică nouă. Ce apare nou în 2016?

Am pomenit de un vechi serial: mă bucur să anunț că după Seinfeld, a cărui turnare a fost o poveste în sine (cu care și începe serialul) – ei bine, urmează filmul.

Cel mai în vogă cuplu de la Hollywood, Michael Fassbender și Alicia Vikander (s-au afișat prima oară împreună la gala Globurilor de Aur) joacă alături de Rachel Weisz în filmul The Light Between Oceans, regizat de Derek Cianfrance (The Place Beyond the Pines). Scenariul este adaptat după romanul omonim, publicat de M.L. Stedman în 2o12.

lightbetweenoceans

După ce a filmat 12 ani o copilărie (sic!), Linklater s-a gândit să facă și un sequel la Boyhood. Ca să nu fie totul chiar evident, în Everybody Wants Some viața de student, colegii și prima iubire apar ca un prequel, cu punctul de pornire în anii ’80.

The Girl on the Train în regia lui Taylor (cunoscut ptThe Help) Emily Blunt joacă rolul unei tinere fără slujbă, alcoolică și depresivă, care merge în fiecare zi cu trenul. Într-o zi vede ceva ce o şochează, ajungând astfel să ia parte la vieţile pe care le-a observat doar de pe margine.

 

 

Homarii

Lanthimos: „Ideea pentru film a pornit de la discuții despre felul în care oamenii simt c-ar trebui să fie implicați într-o relație, cum sunt văzuți cei care nu reușesc să facă acest lucru, cum ești considerat inferior dacă nu poți fi cu cineva, eforturile pe care aceștia le fac pentru a fi cu cineva, temerile și toate acele lucruri care ne urmăresc în momentul în care încercăm sa fim cu cineva”.

Am subliniat din vocea regizorului temele ceva mai subtile; cum sunt văzuți / vânați cei singuri, ne-am prins toți din film. Temerile noastre, însă, nu le vânează nimeni. La asta servește să mai cugeți la câte-o distopie, fie ea imperfectă. Ar fi prea frumos să credem că sensul ultimului gest al cetățeanului miop – orbirea cu cuțitul de bucătărie este o metaforă. E vorba doar de gura lumii. Cei doi trebuie să fie la fel ca să nu atragă oprobiul public. Arn Magnusson era pedepsit cu jumătate de viață (20 de ani) la mănăstire, pentru că se îndrăgostea de Cecilia Algotsdotter, dintr-o castă inferioară.

Micile imperfecțiuni, cam derutante, sunt date de cruzimea – exclusiv feminină – contra animalelor: măgarul împușcat fără motiv în debut (sau era o măgăriță?), câinele (fratele cetățeanului) omorât în chinuri și porcul ținut în lanț de lideră, într-o secvență disparată. Orice om de succes are în spate o femeie care-i spune ce să facă, mă gândeam. Și-orice femeie independentă, un porc de ținut în lanț? Ori, să fie o simplă ironie la adresa amazoanelor cu animale de companie – why not a pig? Vine-apoi inadvertența cu sărutul, cei doi fiind avertizați ce pot păți – dar nu li se taie buzele (o altă imagine rămasă în aer). După ce află de idila lor, lidera îi ia mioapei și lumina ochilor. Ca să vină remarca EI: de ce nu l-ai orbit pe EL?

porcul liderei

La o săptămână de la vizionare, încă mă mai gândesc ce animal aș alege, dac-ar fi să ajung acolo – fiindcă e clar că n-aș putea trăi singur, în pădure, cu blonda aia nazi, nici cu 99% șanse să dau de vreo Rachel Weisz. Ezit între cocoș sau vultur. Cât ezitam, mi-am amintit de-o povestire, cum c-ar fi merita să trăiești o viață de găină, pentru șansa de-a fi, măcar o noapte, vultur. Darămite o eternitate?