Arhive pe etichete: premiile Gopo

Liceenii maneliști

După primele impresii despre un film, pare-se, destul de vizionat la noi (după numărul de vizualizări de pe blog): Lumea e a mea (2015), încerc un comentariu fără teama de spoiler, pentru cei care au apucat să-l vadă deja. Prima impresia a fost că avem de-a face un film cu adolescenți pentru adolescenți, în genul celor semnate de Gus Van Sant. Poate, colateral, și pentru părinți cu copii mari și nervii tari, neapărat oameni fără probleme cu inima. Un film românesc, bun și brutal. Și totuși, un film educativ – ciudată combinație! Deci, cui se adresează el, în ce gen îl putem încadra?

Regizorul filmului, Nicolae Constantin Tănase, a primit recent la premiile Gopo statueta pentru Cel mai bun film de debut, concurând alături de un alt bun debut, Acasă la tata, în regia lui Andrei Cohn. Meritul lui Nicolae Constantin Tănase a fost că a știut să pună în cadru (chiar dacă a cam abuzat de close-up-uri) actori tineri și ne-experimentați, reușind (aici trebuie să ținem cont și de avatarurile vârstei personajelor) un film mai intens decât cel al lui Andrei Cohn.

Interesant este că ambele filme conțin raportări la casa părintească, cu tot conflictul ce decurge de aici. Dacă în Acasă la tata revenirea este un ultim respiro înaintea unei decizii sufocante a personajului pre-adolescent (ori în pragul căsătoriei, spre ieșirea din tinerețe), pentru eroina din Lumea e a mea apartamentul de bloc din Constanța este baza coșmarului, un acvariu primordial care-i inundă lumea interioară, din care vrea să evadeze în lumea mare, într-o lume a ei, care ni se dezvăluie în meditațiile de pe acoperiș.

Așadar, genul filmului ar trebui să fie acesta, cu tineri – un gen puțin exploatat la noi, după ce Liceenii rock-and-roll au eșuat cu brio, venind poate prea târziu, într-o lume care se schimbase deja. În schimb, Lumea e a mea este la zi cu evenimentele, chiar dacă au trecut patru ani de la scenariu la apariția sa pe ecrane. Filmul a fost produs independent pentru că, așa cum spunea regizorul la lansare „scenariul a ieșit dur și violent, atât la nivelul limbajului, cât și al acțiunii, iar lucrul ăsta ne-a împiedicat să accesăm orice fel de fonduri de cinema din România”. Din acest motiv, de la scenariu, până la filmare au trecut doi ani, iar de la filmare și până la premiera pe marile ecrane au mai trecut încă doi ani (rectificare, după interviul din care am spicuit aici, ar fi vorba de 7 ani, de fapt).

Cumva, însă, anii ăștia nu și-au pus pecetea și pe dialog sau pe poveste. Prima variantă a scenariului Ralucăi Manea era și mai violentă, am spicuit din interviurile ei:

– Adică na, zburau organele în stânga și-n dreapta, nu neapărat cu dedicație, ci doar așa, de principiu. Ca să nu mai zic că mânca-mi-ai curu -ul des spus acum în film era de fapt un mânca-mi-ai fleașca. Când le-am cunoscut pe fete, ne-am dat seama că erau niște delicate și, ca și mine, probabil nu înjuraseră în viața lor cu-n mai mult de-un plm. Replicile sunau un pic fals, beșteleala, vorba aia, dacă nu o dai din suflet, nu-ți umple gura. Așa că am mai adaptat dialogurile cât să se simtă și fetele comod și să sune fezabil.

Eu unul, ca un tocilar ce am fost, aș fi văzut în film și un coleg mai finuț care să se dea la Larisa, ca să nu fie așa… segregată lumea golanilor de la periferie. N-a fost să fie, tocilarii s-au ascuns toți în filmele cu hipsteri 😦

 

Undeva la Palilula (2012)

Sedus de viziunea unui fantastic orășel de munte (aka Brezoi) din povestirile prietenului său, doctorul Serafim, regizorul Silviu Purcărete schițează un scenariu de film. Denumit inițial Povestiri din Brezoi, scriptul debutează cu o vizită la Vâlcea, după care medicul Serafim îl duce pe regizor la Voineasa, unde cei doi înregistrează câteva povestiri. La întoarcere, Purcărete le transcrie și apoi le corectează într-o corespondență pe internet cu prietenul său.

Dragoș Serafim era un medic cu spirit de observație ascuțit, tipic unui bun povestitor: reușea să surprindă partea frumoasă a personajelor, dar reținea și latura suprarealistă a poveștii. Aducea fizic cu Áron Dimény, actorul Teatrului Maghiar din Cluj, un preferat al regizorului (sub bagheta căruia a jucat și în piesa Victor sau copiii la putere) care ajunge să joace rolul principal. Ecranizarea din 2012, după moartea doctorului Serafim, modifică întrucâtva scenariul inițial, ca și denumirea localității, Palilula fiind o localitate undeva în Dolj.

La vizionarea în premieră din Râmnicu-Vâlcea, fiul său, inginerul Dragoș Serafim jr, se arată încântat de invitație și de filmul realizat după povestirile doctorului Serafim (propus a fi numit post-mortem, cetățean de onoare al localității). Ulterior, după amânarea decernării titlului onorific, prietenii și binevoitorii, i-ar fi spus (potrivit propriilor declarații):

– Nu se poate măi, ăsta nu-i taică-tu! Cum ai dat voie să se-ntâmple așa ceva? și-l suspectează că ar fi consimțit viziunii regizorale asupra memoriei doctorului.

M-am trezit acuzat pe nedrept de prietenii din copilărie că aş fi autorizat această versiune reprobabilă pentru bani, când eu nu mi-am dat acceptul nici pentru povestirile adevărate relatate de tatăl meu şi preluate în majoritatea scenelor din film,

declara inginerul presei vâlcene. Așa se ajunge la situația (tipic românească) în care inginerul intentează regizorului, casei de filme Libra și difuzorului Transilvania film – un proces. De la Cluj (locuința reclamantului), procesul se mută la București, unde au sediul pârâții. Inginerul aduce ca probe articole din ziar despre tatăl său, în paralel cu secvențe din film, acuzând denigrarea personajului. Simțindu-se nedrepățit, nu ia în considerare argumentele lui Purcărete: viziune artistică, așa am gândit-o, considerându-le evazive. Bine-bine, dar atunci de ce ați folosit numele tatălui meu? nu înțelege el. Și dacă tot l-ați folosit, de ce n-ați păstrat personajul așa cum l-ați cunoscut, de ce-a trebuit să-l faceți să apară drept bețiv și curvar? cerând daune de 600.000 euro, mai ales că după acea premieră, spune el, nu s-a mai auzit nimic de titlul de cetățean de onoare al Râmnicu-Vâlcii (chiar dacă, totuși, municipalitatea i-a atribuit unei străzi numele cunoscutului medic).

Avocatul lui Dragoş Serafim jr, Călin Stegăroiu, susține că producătorul filmului ar fi refuzat o mediere: “Ne-au tratat inexplicabil cu detaşare. Au răspuns la invitaţia la mediere că problema s-a tranşat deja. Clientului meu i s-a spus doar că filmul este o ficţiune. Numai că personajul principal este identificat fără dubiu în persoana medicului vâlcean Dragoş Serafim”, declara Stegăroiu pentru oradestiri.ro.

Medicul Dragoş Serafim a debutat odată cu Marin Sorescu, citind nuvele umoristice la Cenaclul Literar al revistei Luceafărul, patronat de Eugen Barbu. A și scris, publicând mai ales tablete – o colecţie de perle, în publicaţii locale precum Curierul Vâlcii, şi două cărţiCartea de la Saint Macaire, Din ţara lui Anton Pann. L-ar fi cunoscut pe regizorul Silviu Purcărete, cu care a dezvoltat o relaţie de amiciţie, la o manifestare culturală din Râmnicu-Vâlcea.Acum, între urmașul său și regizor este altceva. Totul a pornit de la pasiunile comune ale celor doi prieteni: literatura și filmul… Ce va ieși de aici? Viața bate filmul, sau poate, undeva la Palilula