Arhive pe etichete: Piesiewicz

Dekalog X – cercul complet

10Întrerupt de Oscarul 2015 și ultimele premiere românești, mai că uitasem de suprema plăcere cinefilă: vizionarea Dekalogului polonez. Diferențele merg dincolo de gen, de evoluția sau specificul fiecărei cinematografii și rezidă în principal în întrebările pe care le ridică una sau alta. Aseară am stat cu gândul pe ultimul film din serie și pe ultima poruncă: să nu râvnești la bunurile aproapelui tău. Cum vor găsi cei trei (scenariștii Piesiewicz și Kieslowski, împreună cu ultimul regizor ales) mă întrebam eu, rămășițele contemporane ale acestui ultim comandament moral, într-o lume orientată spre acumularea de valori materiale? Acest episod X închide un ciclu într-o notă oarecum (ca și primul episod) fatalistă, chiar cinică, deși finalul oferă o notă de speranță, prin camaraderia regăsită. Martorul tăcut – sau îngerul, cum i-am zis eu – nu mai apare ca să-și exprime tăcuta compasiune a ochilor albaștri. Ne lasă singuri, cum ar veni.
fratiiRezultatul vizionării acestui gen de cinema este, de regulă, oarecum frustrant: nu primim nimic de-a gata. Dar suntem recompensați într-un final: nevoiți să analizăm paradoxul, realizăm că departe de a fi unul moralizator sau o simplă ilustrare a perceptelor biblice, filmul explorează mai multe valențe ale acestora. Obiectul dorinței – interesant exemplul ales din lumea modernă – sunt aici timbrele. Pus în situația de a reflecta ce se află în spatele materialismului = dorința de a poseda lucruri, bine observată chiar de actanți și pusă în balanță de regizor cu deposedarea (furtul timbrelor), departe de a empatiza cu eroii (prin efectul comic dat de oarecum ridicola moștenire, adică timbrele) și de a trece printr-un catharsis emoțional (sau poate tocmai de aceea) am avut la finalul filmului o mică revelație. În lumina căreia mi-am văzut ridicole anunțurile de pe olx în care încerc să scap de lucrurile inutile de prin casă, și la fel, visele de achiziționare a unei locuințe…

decalogue-10-capOrice transfer de proprietate este mai mult decât atât, mi-am zis, mai mult decât par la prima vedere o mică bișniță sau un mare business. Implică oameni, așteptări – chiar iluzorii, cum e căutarea fraierului (fiindcă doar așa văd unii afacerile, mizând pe mereu gravida mamă a proștilor) – și răscolirea unor dorințe sau impulsuri atavice. Să nu poftești la bunurile altuia, să nu râvnești la nimic din ce are aproapele tău. Chiar la nimic? Eu unul râvnesc la filme de acest gen. Dekalogul aduce în prezent un mod de a gândi pe care nu văd cum altfel, decât prin cinematografie, mai poate fi adus în discuție publică. Ar merita analizat în orice școală de film de la noi, fiindcă în aceste subiecte simple, aparent independente, apar multe semne recurente (semnături auctoriale) cum sunt: îngerul, laptele, vecinii din blocul cu zece etaje = oamenii trăind cu cele X porunci…

Preiau o știre publicată de Eduard Medre săptămâna trecută pe filmsense.eu: seria va fi reimaginată în acest an de către NBC în colaborare cu EntertainmentOne (care se va ocupa de distribuție). Acțiunea se va petrece în Boston, iar scenariul va fi scris de Todd Ellis Kesler, scenaristul și producătorul serialului The Good Wife. Producția va fi asigurată de compania Wonder Monkeys. Pentru acest subiect nu există o licență, și deși sunt curios cum o s-arate o interpretare americană a poruncilor, nu văd de ce o casă de filme românească nu s-ar putea angaja la așa ceva. Și mă gândesc în special la Mandragora sau chiar la Mobrafilms – că tot are Mungiu experiență cu seria Amintirilor și poate și-ar mai spăla și păcatele de după deal.

 

Să nu râvnești la femeia altuia

2Am început să scriu cronică de film după descoperirea excepționalului regizor polonez Krzysztof Kieślowski, prin intermediul seriei sale Dekalog. Aceste filme cu buget restrâns (10.000 usd) aveau încă din 1988 tot ce mi-aș dori de la (măcar) un film românesc în 2015: imagine, sunet, teme de actualitate. Chiar și oareșce acțiune, deși toate filmele se petrec în același bloc cu 10 etaje din Varșovia comunistă. Făcând apoi legătura cu succesul comercial al compatrioților săi Polański și Andrzej Wajda mi-am pus întrebarea: ce au polonezii (ca școală de film) și noi nu avem?

dekalog 9Urmărindu-le în timp filmografia și încercând o paralelă cu cea americană, am realizat că succesul polonezilor se datorează unei ironii: ei (și în special preferatul meu) practică o cinematografie narativă, după toate standardele hollywoodiene. Au o foarte bună școală de imagine, iar scenariile… ei aici e, scenariile nu poartă povara reciclării comportamentului mitologic și ca atare filmele lor nu par ieșite, aidoma produselor americane, de pe benzile unei fabrici de vise. Își permit, în buna tradiție a filmului european, să pună  accent pe alegorie și simbolism. Astfel că filmele lui Kieślowski permit vizionarea pe mai multe paliere: mintea noastră avidă de povești poate urmări întâmplările eroilor în vreme ce afectul, nezdruncinat de hălcile mutilate ale motivelor primordiale, poate fi sensibilizat fără șocuri vizuale.

O replică din acest al nouălea film al seriei este și punctul de plecare al unui film pe care l-am comentat aici, La double vie de Veronique. Filmul tratează într-o manieră absolut seducătoare problema adulterului, care părea suficient de explicită în cea de-a VI-a poruncă, Thou shalt not commit adultery. Însă, așa cum ne vom lămuri ascultând cu inima acest episod, de o muzicalitate a imaginii datorată lui Piotr Sobocinski, între soți există o legătura specială… Iar adulterul sau preacurvia (cum este mai bine tradusă porunca în religia ortodoxă) este o opțiune personală. De aceea porunca a VI-a este mai simplă și mai scurtă, deoarece se referă la o singură persoană.

De remarcat încă din debutul acestui film receptivitatea aproape magică a Hankăi pentru Roman al său: fără să fie cea mai fidelă femeie, ea își simte, chiar de la distanță, soțul în punctele critice ale vieții (după cum o simte și el, întâi ghicindu-i, apoi urmărindu-i infidelitatea, dar femeia duce simțirea pe-un alt plan, mai subtil, aproape magic) urmându-l până la capăt.

La double vie de Véronique

ladoubleÎntr-o vineri seara, când veți avea dispoziția propice (pentru că nu merge între două seriale) merită să urmăriți The Double Life of Véronique, triplu laureat la Cannes, cu nominalizări și la premiile César și Golden Globes.

Filmată în Franța sub bagheta trioului de aur polonez Kieślowski (regie), Preisner (muzică) și Piesiewicz (scenariu), La double vie de Veronique (1991) este una dintre cele mai frumoase povești de dragoste transpuse pe ecran, o adevărată mostră de poezie cinematografică.

Încerc să dezvălui cât mai puțin: filmul arată viața a două femei, poloneza Weronika (Irène Jacob) și franțuzoaica Veronique (aceeași Irène Jacob, care are, de asemenea, o fetiță).

O dramă despre talent și dualitate, filmată în culori intense, fiind prima realizare postcomunistă a trio-ului polonez. Seamănă ca stil cu Amelie, pentru care cred ca a fost o sursă de inspirație. Pentru a evita detalii care să vă strice surpriza vizionării, mă limitez la această expunere, a părții de-nceput a filmului. Sper să vă placă, pentru a-l putea comenta împreună aici!

Decalog

Dekalog este un serial polonez filmat în 1988, cu zece episoade independente care abordează, după cum sugerează titlul, cele 10 porunci. Să nu vă așteptați aici la vreun Russell Crowe interpretând un Noe neconvingător.

Filmate acum 25 ani, episoadele tratează – într-o manieră surprinzător de modernă – modul în care cele fiecare poruncă a Domnului mai influențează (sau nu) viața noastră de zi cu zi. Impactul acestei serii de fapt, de filme, asupra cunoscătorilor a fost atât de mare, încât s-au pronunțat asupra lui în termeni absoluți.

S. Kubrik afirma: este singura capodoperă cinematografică

decalogue

Cine este în spatele acestor filme (create pentru Polska Telewizja, cu un buget de 10.000 USD fiecare), de care sunt sigur că n-ați auzit? Regizorul Kieslowski, mai cunoscut pentru trilogia Trois couleurs, este co-autor al scenariului, împreună cu avocatul Piesiewsicz, pe care-l cunoaște în perioada când filma documentare cu tematică socială.

Serialul reprezintă un punct de cotitură în cariera lui Kieslowski, produs al Școlii de film din Lódz, care i-a mai dat pe Roman Polanski și Andrzej Wajda. În această serie el abandonează tematicile sociale consacrate de comunism, care i‑au adus necazuri (filme cenzurate, unul constituindu-se probă într-un proces) propunându-și să arate doar „ce se întâmplă în viața omului după ce ajunge acasă, închide ușa și rămâne singur?”

Răspunsul regizorului este genial, în ciuda decorului insipid, mai ales pentru cinefilul român: apartamentul comunist dintr-un cartier – dormitor. Acesta datorită subtilității cu care ne dezvăluie – treptat – personajele. Seria nu debutează în forță.

Întâmplările vieții zilnice par absolut banale, ca și personajele. Dar iată că temele majore ale vieții sunt aceleași, indiferent de mediul în care trăim. Ca nostalgie indusă, aduce cu Amintiri din epoca de aur, dar temele propuse sunt majore: nici moralizatoare, după cum ar sugera titlul, dar nici ușoare, asemeni seriei românești. Recomand acest film, care pentru mine a fost o revelație: primul film care merită văzut.