Arhive pe etichete: Peter Strickland

Box (2015) – îs muiere și-mi iau palme

Interesantă provocarea din ultimul film al lui Florin Șerban – chiar așa de interesantă, încât să fie achiziționată de Arte/ZDF din faza scenariului. O plauzibilă poveste de amor între un boxeur rom de 19 ani și o actriță unguroaică de 30. E posibil? În România de la început de secol XXI se pare că da, al doilea film de lung-metraj al lui Florin Șerban venind să ne-arate cum demontează Rafael, un puștan de 19 ani, apărarea unei roșcate mature, străjuită de un nas cu multă personalitate.

Slab concepute, autosuficiente (pentru persoane cu neuroni odihniți, probabil), lansările românești de anul trecut m-au făcut să merg cu speranțe prea mari la filme altfel, medii, de genul interogativelor sau exclamativelor De ce eu? ori Aferim! Și anul ăsta începuse destul de prost (cu Ilegitim), orice film românesc provocându-mi deja o ușoară strângere de inimă. Așa că nici nu mi-a venit să scriu despre mica surpriză București Non-Stop a lui Dan Chișu – film văzut abia anul acesta, pe HBO – pentru ca speranțele mele în cinemaul autohton să pâlpâie după Acasă la tata și Un etaj mai jos (difuzate tot pe HBO) și să reînvie după ce-am urmărit Box-ul lui Florin Șerban.

Adevărul e că regizorul rămăsese dator după mult-premiatul său Eu când vreau să fluier, fluier! (2010) – între premii, cel mai sonor, Ursul de Argint la Berlin. Spre deosebire de alți regizori care n-au înțeles cum de-a picat norocul peste ei și au profitat de expunerea Noului val, reșițeanul Florin Șerban dovedește că n-a făcut nici filozofia, nici facultatea de regie film degeaba. Recunoaște chiar, cu modestie, că ideea Box-ului (în care-i iese și o interesantă paralelă între teatru și box) a pornit de la ultima scenă, insuficient de convingătoare, din precedentul său film. Așa că, exploatându-și la maxim succesul festivalier, își acordă timpul necesar castingului pentru următorul său film. Își permite chiar, negăsind actorul potrivit, să-l formeze pe Rafael Florea, timp de doi ani, la cursuri de actorie.

box2

Problema pe care o abordează nu este doar a nepotrivirii rasiale; ori, chiar dacă pleacă de la o temă nerezolvată (cum pot interacționa persoane din medii absolut diferite), n-o ține pro sau contra, didacticist sau artisticist (îs artist, bag picioru-n ea temă, ajunge s-o propun), ci mizează pe universal: cum pot interacționa un bărbat și o femeie, în general; și ce face un cuplu să meargă, ori să nu mai…?

Hilda Peter (cunoscută în special pentru Katalin Varga și nedifuzatul, la noi, Berberian Sound Studio al britanicului Peter Strickland) face din mers și din câteva gesturi un rol interesant și până la urmă, convingător. Drept pentru care vă invit să urmăriți filmul, este unul lucrat, fără excese verbale (mă refer la înjurăturile omniprezente în producțiile ce vizează succesul de public). O să vă placă imaginea lui Marius Panduru, locațiile filmărilor (Sibiu, Sfântu Gheorghe și București), ca și istorioara înfiripată într-un mic orășel de provincie, în care există cel puțin o femeie frumoasă (ori cu nas mare), care are (măcar) un curtezan.

Amer (2009) – un film giallo

Amar este un film franco-belgian care a rulat aseară pe Cinemax. Îl puteți revedea mâine pe Cinemax2 imediat după ora 12. Eu abia aștept să-l revăd (întreg) pe 27, pentru că din cauza etichetei horror atașată în mod eronat prezentării filmului (a fost prima oară și ultima oară când voi fi apăsat pe butonul info al telecomenzii) am pierdut începutul filmului, făcând zapping pe alte programe până când, în lipsă de altceva, am trecut prin canalul pe care se difuza. Și n-am mai putut să schimb de pe el, deși îmi era foarte somn, asta pentru că oferă o experiență estetică de excepție.

N-am reușit să-mi dau seama exact de subiectul sau acțiunea filmului, dar scenele urmărite de mine stăteau în picioare singure – ba chiar au fost un răsfăț intelectual și vizual. Regizorii Hélène Cattet și Bruno Forzani (formează un cuplu de francezi stabiliți în Bruxelles în 1997) au făcut din Amer un omagiu postmodern al genului giallo. Pentru cine nu știe, giallo este un subgen al slasher-ului (primul film slasher este considerat Psycho-ul lui Hitchcock). Cuvântul „giallo” înseamnă galben în italiană și a fost folosit ca o etichetă – indicând că genul derivă din asocierea cu romanele ieftine de mister, foarte populare în Italia post-fascistă, care aveau coperțile galbene

În Italia, termenul definește thrillerul (de obicei de ficțiune polițistă/crimă, mister și sub-genuri de groază), indiferent de țara de origine. În țările anglofone însă, giallo este folosit pentru a desemna un anumit sub-gen de filme italiene polițiste/de crimă care includ adesea elemente de ficțiune de groază și erotism (similar genului francez fantastique). Giallo a debutat la mijlocul/spre sfârșitul anilor 1960, și-a atins punctul culminant în popularitate prin anii 1970, scăzând în următoarele decenii – deși unele producții de acest gen continuă să apară. Pentru cinefilii români, regizorul britanic Peter Strickland, care a debutat cu Katalin Varga, filmat în Ardeal și produs de Libra – casa de filme a lui Tudor Giurgiu, are în portofoliu un film din acest gen și anume Berberian Sound Studio (2012)– în care joacă și actrița româncă Fatma Mohamed (am comentat Duke of Burgundy aici).

În absența unui personaj secundar

Duke of Burgundy – mai mult decât o melodramă „dark” –  sau când cel ce spune, vorbește de fapt despre sine. Și când ne arată, se poate spune că se arată pe sine? Chiar dacă lipsește din film – ca personaj cu aparență fizică?

duke2O veste bună pentru amatorii melodramei: genul încă n-a murit! Ba chiar și-a găsit un remarcabil epigon, dacă pot să-l numesc așa pe regizorul britanic Peter Strickland, vorbind despre recenta sa melodramă „dark” Duke of Burgundy. Urmărindu-i retrospectiv filmografia, m-am mirat de slabele recenzii de la noi pentru Katalin Varga, (pe care mi-am propus să-l vizionez curând, mai ales că a fost produs de către o companie românească – Libra – casa de filme a lui Tudor Giurgiu și a fost primit cu elogii de către critica europeană), nominalizat la premiile Academiei Europene de Film în secțiunea „Descoperirea europeană a anului”, pentru debut regizoral.  Despre cel de al doilea său film – thrillerul suprarealist Berberian Sound Studio, care a luat mai multe premii – am aflat că a fost considerat prea scump pentru a fi difuzat în România, așa că deocamdată mă abțin de la vizionare sau recenzie.

Revenind la Duke of Burgundy, mi s-a părut un film de autor. Se pare că a debutat inițial ca un remake după Jess Franko (un reminder ar fi și „Berberian Sound Studio”, despre stilul giallo), ca până la urmă regizorul să vireze această provocatoare istorie a relației homo-erotice sub/dom spre o poveste tandră, arhetipală. Un indiciu în acest sens – o ocheadă regizorală – este personajul Lorna (vecina Cynthiei), jucată de Monica Swinn, care apăruse și în filmul lui Franco, Barbed Wire Dolls.

Aici, sub pretextul unei relații între femei, asistăm la o sublimare de sentimente care nu mai țin cont de gen – deși unghiul de vedere al relațiilor intime ar trebui să fie unul subiectiv. Cam așa vede dragostea un bărbat, mi‑am zis, povestea dintre femei fiind doar un pretext. Sau, cel puțin (dacă mă înșel cu unghiul subiectiv), tot ce am văzut este aplicabil și hetero-erotismului.

Enumăr câteva manifestări pe care filmul le personifică și vă invit să mă opriți dacă citiți ceva suspect: nevoia de a retrăi începuturile; încercarea de preluare a controlului de către unul din parteneri – nu neapărat cel mai puternic; sexul devine un clișeu, un act mecanic; tentația trădării; o relație în care unul/una din doi vrea ceva mai mult; incapacitatea de a-ți reprima reproșurile; momentul când încerci să ascunzi pierderea interesului prin declarații (verbalizări). Nimic bizar, este? Ei bine, despre toate acestea și ceva mai mult este vorba în filmul lui Peter Strickland. Până și fluturii pe care îi studiază Cynthia și apoi Evelyn, sunt o metaforă: ei par, într-o scenă dinspre final, să copleșească sau chiar să devoreze personajul.

Îi vedem din ce în ce mai aproape, aproape le simțim firele și ghearele, într-o metaforă (forțată anume, ceva mai greu de suportat) despre carnalitatea iubirii – oricât de diafană ne-ar părea ea la început. Și ca-n orice film artistic, cred că sunt mai multe simboluri ascunse, unele scăpând (in)sensibilității mele: în insectarul Cynthiei sunt prinse crisalide care nu mai au astfel cum să se transforme în fluturi; iar la final, cercul pare-a se închide prin aceeași scenă a sosirii lui Evelyn, de nici nu mai știi: oare totul a fost doar un vis? La ce bun însă toate aceste tribulații, mă întrebam privind spre sala pe jumătate goală, în momentul în care un bătrânel o părăsea – înainte de finalul filmului?

duke4Nu mai putem (sau vrem să facem mai mult decât au reușit alții), ori nu mai știm cum să exprimăm filmic o poveste heterosexuală? Nevoia de altceva, sau ce anume ne-mpinge în fața ochilor filme din acest gen (dark)? M-am raportat la gândirea experimentală: în condiții provocate poți observa reacții care în normalul realității cotidiene îți scapă. Se spune că în pușcăriile de femei, acestea se grupează în familii, iar femela alpha joacă rolul de cap al familiei, fiind considerată tata. Ea le ceartă pe fiice și nepoate exact cum s-ar aștepta ele de la un tată de familie. La fel și în relațiile homoerotice, jocul acesta sub/dom – adus în lumină de filmul lui Peter Strickland – scoate la iveală, în absența bărbatului, tocmai nevoia de protecție, alături de submisivitate, și mai puțin o nevoie de dominare feminină.

duke5Recomand Duke of Burgundy pentru unghiul inedit al regizorului, care ne permite să privim prin gaura cheii relația dintre cele două pasionate de lepidoptere; pentru fluiditatea imaginilor și coloritul – parcă în contrast cu dark-ul experienței devoalate – o experiență estetică în sine; și nu în ultimul rând, așa cum era și de așteptat la o melodramă, pentru muzica celor de la Cat’s Eyes, care ne insinuează în atmosfera filmului.