Arhive pe etichete: peter greenaway

De ce atâta supă în filmul românesc?

Încercând să aflu la un moment dat ce nu-i (mai) place publicului când vine vorba de filmul românesc, am dat printre altele, și de subiectul supă.

În NCR (fostul Nou Cinema Românesc), mâncarea apare cu o funcție socială, care se substituie celei filmice (temporale) ori celei senzoriale. Arta culinară constă în refolosirea (cu gust) a unor materiale comestibile, însă funcția sa senzorială a fost ignorată în filmul românesc. James R. Keller, în Food, Film and Culture, MacFarland, Jefferson (2006), vede o relație între regizorul de film și un bucătar-șef: în folosirea culorilor, în practica națională a mâncatului și prin caracteristici sociale colective. După părerea lui, filmul nu reușește să redea gustul.

În istoria filmului, mâncarea a fost folosită întâi cu funcție temporală. Actorii se pun la masă, apoi, după câteva replici, se ridică: știm că a trecut o oră, fără să vedem toate felurile de mâncare ori să ni se arate cum mănâncă ei supa. Există și o funcție contextuală, de localizare a întâmplărilor într-un spațiu istoric, geografic sau temporal. Despre asta pare a fi vorba în filmul românesc, despre specificul local – noi gătim mult și mâncăm supe/ciorbe, alții gătesc mai rapid.

Tot prin intermediul mâncării apare umorul absurd în care oamenii se bat cu mâncare sau comedia neagră, în care mănâncă între ei: Peter Greenaway, Bucătarul, hoțul, soția hoțului și amantul ei (1989). Filmul lui Marco Ferreri: Marea crapelniță (1973) pare mai degrabă unul pornografic, decât despre arta culinară, însă asocierea dintre mâncare și sex este una senzorială. Aici mâncatul nu poate fi interpretat ca având funcție socială decât dacă interpretăm acea masă ca propriul parastas pregătit de protagoniști – ori masa nu este cea de după moarte, ci una înainte de ea, cu intenția de a o provoca.

Mai multe pe această temă în studiul publicat de Doru Pop în Ekphrasis: What’s Eating the Romanian New Wave?

Filozofia Greenaway

Fiecare persoană percepe arta filmului diferit.

Pentru unii, un film este o formă de divertisment, un mijloc de a evada din realitate. Pentru alții, este o modalitate de a spune o poveste, un fel de a ilustra textul pentru a-l face mai accesibil.

Cu toate acestea, în fond, un film este doar o succesiune de imagini.
Primul film din istorie a fost realizat în 1895 de frații Lumiere. Acesta are o durată de doar 49 de secunde și puteți să-l vedeți chiar aici (este esențial pentru a înțelege următoarele argumente):

Acesta este un film fără poveste. Inițial, nu avea nici sunet, însă muzica a fost adăugată ulterior. Deci, la originile sale, filmul era o succesiune de imagini, nu un mijloc de a spune o poveste.

În orice caz, nu a durat mult până când oamenii au început să folosească aparatele de filmat pentru a nara întâmplări fictive. Chiar și frații Lumiere au făcut o astfel de peliculă care a fost ecranizată pentru prima oară tot în anul 1895.

Problema este că astăzi, aproape toate filmele au scopul de a spune o poveste. Puținele creații care au ca rol experimentul sunt aduse la viață de amatori care lucrează pe un buget extrem de mic și cu o echipă care, de multe ori, constă doar din două sau trei persoane. Regizorii mari nu încurajează căutarea noilor idei și tehnici pentru că sunt conștienți de faptul că acestea nu sunt profitabile.

video-production.jpg

Unul dintre puținii militanți ai acestui principiu care se bucură și de succes financiar este Peter Greenaway. Acesta a regizat „The Cook, The Thief, His Wife and Her Lover” și alte filme concentrate pe partea vizuală precum „A Zed & Two Noughts”.

Niciunul dintre filmele sale nu a încasat zeci de milioane la box-office, însă faptul că acesta primește finanțări din partea diferitelor studiouri până și în ziua de astăzi îl face un nume important în mișcarea spre modernizarea cinemaului.

79wl.png
The Cook, The Thief, His Wife and Her Lover

Un lucru care trebuie știut despre Greenaway este că acesta voia să fie pictor înainte să-și aleagă cariera de regizor. A studiat arte plastice la Geneva, însă a renunțat pentru că profesorii nu îi dădeau voie să experimenteze. În acel moment, a început să studieze filmul.

În anul 2014, Greenaway a ținut un discurs în care a vorbit despre ce înseamnă pentru el un film. Dacă aveți timpul necesar, puteți ascultați ce are de spus mai jos:

Printre ideile inedite care ar putea să soluționeze impasul în care se află acum cinemaul, Greenaway pomenește proiectarea filmelor pe mai multe ecrane (poate chiar și cu forme diferite), simultan. Desigur, acest concept este puternic inspirat din pictură, artă cu care regizorul a avut de a face în trecut.

Un astfel de scurtmetraj poate fi văzut chiar aici:

Greenaway afirmă cu hotărâre că filmele nu trebuie să aibă neapărat o poveste și că acestea sunt o artă vizuală foarte asemănătoare cu pictura. El crede că tinerii regizori ar trebui să depună mai mult efort în construirea imaginilor frumoase și să se gândească mai puțin la scenariu.

Cert este că cinematografia are nevoie de o schimbare și aceasta nu va avea loc dacă lumea nu va experimenta. Important este ca publicul să învețe să aprecieze și cum se spune o poveste (încadraturi, culori, decoruri, costume, etc.), nu doar povestea.

În încheiere, vă recomand un scurtmetraj minimalist, excelent realizat de Peter Greenaway: