Arhive pe etichete: Paul Thomas Anderson

Viciu inerent sau pizza cea de taină

Inherent Vice în regia  lui Paul Thomas Anderson, are o distribuție de excepție, cu: Joaquin Phoenix, Benicio Del Toro, Reese Witherspoon, Owen Wilson, Sasha Pieterse, Eric Roberts și Josh Brolin. Paul Thomas Anderson a reușit să compună o trilogie cultă, printr-o filmografie coerentă de o bogăție incredibilă prin intenție, tematică, context: prezentarea unei epoci în plină schimbare, convulsii și derută. Capodopera absolută There Will Be Blood”, ne implică puternic în atmosfera epocii de decădere a Westului (sălbatic?) american și apariția implacabilă a industrializării pe scară largă; în The Master”, după război, americanii se trezesc că devin cea mai mare putere economică din lume și se simt dezorientați, neadaptați mecanismului pe care nu-l pricep; și în fine, acest Inherent Vice”, la sfârșitul epocii hippies (Flower Power & Make Love, Not War!).

Prin tematica sa – criza identitară – filmul încearcă să prezinte extinderea stării de derută la nivelul societății, la nivelul unei întregi țări care a suferit atât de multe și rapide mutații de-a lungul istoriei. Destinele personale se derulează într-o manieră de asemenea, derutantă, într-o intrigă cu sub-intrigi nebuloase și alambicate, care prin individualizarea scenelor, personajelor – Joaquin Phoenix interpretându-l pe Larry „Doc” Sportello, un detectiv particular fumător de marijuana, și captând atenția de la bun început (chiar dacă, recunosc, pe mine nu mă fascinase acest actor) – ating scopul propus: deruta! Însă Viciul Inerent este unul dintre filmele în care nu poți să nu te lași sedus de atmosferă.

o-inherent-vice-facebook.jpg
În Inherent Vice personajele nu înțeleg schimbările care au loc în lumea care le fusese familiară: manipulările guvernamentale, expansionismul industrial, corupția la toate nivelurile, complexitatea lumii noi – care le invadează valorile puternice, simplitatea, frumusețea. Lumea hipioților însemnase celebrarea vieții cu ce avea mai pur și mai simplu: iubirea! 

Ideea predominantă aici este apariția și ascensiunea unor secte (Manson), a unor grupări extremiste care invadează vechea ordine, schimbând percepția asupra unei lumi aparent simple, pervertind-o  (scena de debut în care Doc nu mai înțelege schimbarea de atitudine a Shastei, cândva o femeie simplă, drăguță, acum făcând pe inabordabila și sofisticata femeie fatală). Se pune astfel în ecuație condiția și locul femeii într-o societate în care romantismul e desuet. Este femeia liberă sau e tot o sclavă sau un obiect de consum care se îmbracă, mănâncă, se comportă după cum cere trend-ul? Shasta îl manipulează și îl transformă pe Doc într-o brută (v. scena în care îi poruncește să facă cu ea sex rapid și dur).

Un film care prin scene ilariante, sub o aparentă lipsă de complexe, ascunde tragedia (perpetuă?) omenirii. Anderson a adaptat remarcabil romanul lui Thomas Pynchon, rămânând fidel stilului acestuia, digresiunile, multiplele intrigi și intriguțe care se cam ciocnesc într-un paradox insolit. Dar oare cine ar putea înțelege mai bine ce înseamnă o societate în derută decât spectatorii din România, cu exhibiționismul de doctorate contrafăcute, academia penitenciarelor, defilarea pițipoancelor și a celor cu bani fără număr?! Despre politicieni, numai de bine (are cine să-i înjure).

Păcatele părinților

Zilele astea mi-am găsit timp să văd „da capo al fine” Magnolia (1999) lui Paul Thomas Anderson, regizor care mi-a atras atenția cu Inherent Vice (2014). Văzusem câteva bucăți din el în decursul anului, în nopți de insomnie, dar să-ți rupi, legate, trei ore întregi – pentru a urmări secvențe cu pretenții din viața unor necunoscuți – pare cam mult. Cât voyeurism poate încăpea într-o viață, și ce sens are, până la urmă, pentru un individ, să prindă sensul vieții altcuiva? Sunt (poate prea) multe scene aiurea dar și câteva faze memorabile în acest film. Cel mai simplu ar fi de aranjat într-un videoclip, cum e cel de mai jos.

Aș fi inclus aici și poezioara micului hoț negru, spusă la sosirea mașinii de Salvare: „Fii atent la sufletul ăla – sunt un profet; profesorul ce te-nvață de acel vierme / ce s-a întors să prindă epava umană cu laâul opresiunii. Și fuge de diavol, dar nu câștigă întotdeauna. Și dacă merită să fie rănit, merită să și suporte durerea”.

Am aflat doar citind despre, fără să-nțeleg din film, care este faza cu magnolia. Cred că mult din el face muzica lui Aimee Mann – aici, în debutul filmului, cu piesa One:

Anderson este un regizor asemănat cu Stanley Kubrick, iar mie stilul său mi se pare că se inspiră și din Lars von Trier, poate pentru curajul cu care abordează teme controversate. Oricum, filmul acesta mi se pare aproape biblic (nu doar prin scena ploii de broaște); sigur este și o auto-psihanaliză a regizorului, care-și trebuie că-și rezolvă ceva complexe oedipiene prin el.

Printre scenele remarcabile, cea din partea a doua a filmului, în care toate personajele fredonează pe Wise Up:

Și poate cea din final, pe Save Me:

Magnolia (1999)

Să vezi un film e ca și cum te-ai urca într-un tren. (Crezi că) știi unde mergi dar n-ai de unde să știi ce se va-ntâmpla pe drum. Te urci din mers (fiindcă nici un tren nu vine numai pentru tine) după ce-ai ajuns cumva în gară. Aștepți cu oareșce emoții o mică aventură, deși-ți dorești în același timp o călătorie liniștită, lipsită de surprize neplăcute.

Ți-ar plăcea, totuși, să nu fie una nesemnificativă: ține de nostalgia locurilor pe care le lași în urmă. Un astfel de film este Magnolia – primul semnificativ, aș spune, al originalului regizor de 45 de ani Paul Thomas Anderson, pentru că mie Boogie Nights, dincolo de faptul că e o biografie, mi s-a părut o prostie (de subiect) cu care am regretat că mi-am pierdut vremea.

Nominalizat la 3 Oscaruri, pentru cel mai bun scenariu, cel mai bun actor în rol secundar (Tom Cruise) și cea mai bun cântec original (Aimee Man),  Magnolia este povestea mai multor destine care curg, întrețesute, pe valea San Fernando (zona cea mai dens populată din LA). Ca atare, a ieșit un film cam lung, Anderson dorind să profite de succesul (de public și financiar) anterior – care a convins casa producătoare New Line Cinema să-i lase mână liberă la următorul (acest) film.

– comentariul urmează după ce-l vizionați –