Arhive pe etichete: Oscar pentru cel mai bun scenariu adaptat

Spotlight-ul aurit

Cel mai bun film al anului trecut documentează specia pe cale dispariție a jurnalismului de investigație. Mă întrebam în seara dinaintea Oscarurilor ce mesaj vor transmite membrii Academiei Americane de Film, ca și cum cei 6000 s-ar putea ralia unei gândiri colective. Este clar că toți vorbesc între ei, și urmăresc Globurile, BAFTA și mai ales premiile SAG – sindicatul actorilor americani, care a „ghicit” în ultimii 8 ani (cu această ediție, în ultimii 9) câștigătorul Oscarului pentru cel mai bun film.

La urma urmei, la ce bun atâtea nominalizări? Chiar dacă știu că asamblarea secvențelor de film la montaj, de exemplu, poate fi determinantă – un film slab putând fi salvat prin montaj. Dar ce folos, mă gândeam după Globuri, că Spotlight și Carol au primit atâtea nominalizări, dacă nu au luat premiul pentru cel mai bun film? Ei bine, iată de ce. Pentru că per ansamblu, chiar dacă n-a excelat la nici una din categoriile la care a fost nominalizat, fiind depășit de alte filme mai bune în câte un aspect, Spotlight a fost acolo, în competiție, și a luat premiul pe care toată lumea îl anticipa.

Deci, dacă vreți să știți cine ia marele premiul la anul, urmăriți premiile Sindicatului și veți afla. Eu am fost mai curios de părerea ziariștilor străini de la Hollywood și de premiile cinematografiei britanice – BAFTA  și ale celei franceze – Cesar. Acum, în Spotlight, Mark Ruffalo mi-a plăcut mai puțin ca în alte filme (nu chiar așa mult ca în Begin Again, Foxcatcher sau, mai ales, în Infinitely Polar Bear). În filmul ăsta n-a prea făcut decât să alege de colo-colo ca un tânăr ziarist bezmetic, după rol. La fel ca și alți actori buni, Michael Keaton, John Slattery, Rachel McAdams sau Liev Schreiber, ca într-o redacție, nimeni n-a excelat.

N-am văzut nici un erou care să tragă echipa după el (poate, cu o mică excepție: șeful lucid, profesionistul trimis de Herald, care preluase ziarul). Un exemplu de capitalism luminat, dacă e să revenim la eroarea comună de gândire analitică. Față de contra-exemplul The Big Short, în care tot sistemul pseudo-economic este demascat, aici avem o singură componentă a sa. Oricum, credința americanilor este una personală, iar instituția bisericii dezavuată, dar nu asta este problema: jurnalismul de investigație suspectează de abuz orice instituție, și este, din păcate, singura forță care o făcea. Acum, tabloidizată.

 

The Big Short

În ajunul ceremoniei decernării Oscar-urilor am decis că pentru mine cel mai bun film ar fi The Big Short (tradus mot à mot „Marele contrapariu”) care îmi pare o realizare foarte originală și complexă care demască mecanismele financiare și deturnările de fonduri care au dus la criza generalizată din anii 2007-2008.

E o poveste reală care are la origine cartea de investigație  „The Big Short” a lui Michael Lewis. Shorter înseamnă, în limbaj bursier, contra-pariu. Este istoria prăbușirii principalelor piețe bursiere de pe Wall Street, care a atras scufundarea în criza mondială. Dacă dezastrul financiar a fost pentru mulți o surpriză, unele persoane, totuși, l-au anticipat.
Adevăratul crah începuse de fapt cu câteva luni mai devreme în Statele Unite – un crah obscur, legat de inconsecvența creditelor ipotecare cu risc (engl. „subprime mortgage”) aceste unelte financiare inventate de „ucenici vrăjitori” pentru a se juca cu datoriile claselor defavorizate.
Câteva persoane și-au dat repede seama că sistemul era în cădere liberă spre faliment. Unele dintre ele și-au ținut gura, de teamă (sau cu speranța că se înșală), altele au încercat degeaba să spargă tăcerea și indiferenta și în fine, unele au decis să parieze pe această catastrofă pentru a câștiga mai mulți bani.

the_big_short_casse_siècle_burry
Michael Burry, într-o interpretare perfectă a lui Christian Bale face parte din această categorie. Acest vizionar flirtează cu lipsa de comunicare în relațiile sale cu investitorii, dar excentricitatea lui disimulează un spirit ascuțit și o strălucitoare analiză a situației.
Ce găsesc paradoxal la acest „The Big Short” e un balans între thriller-ul… economic și satira comică. Filmul își ascunde jocul și dezvăluie progresiv realitatea acestei mize în care toată lumea crudă a finanțelor s-a hazardat cu complicitatea tacită a guvernului și a celor din media.
Realizatorul Adam Mckay,cunoscut prin comedii total… țicnite („Ricky Bobby”, „Regele circuitului”) nu a abandonat   divertismentul dar vrea in același timp să ne deschidă ochii. În sfârșit un film care poate fi înțeles și de cei nu prea familiarizați cu lumea finanțelor popularizând bursa și umanizând criza. Filmul ne da de înțeles că această criză este și produsul unei prostii colective (credulitate, dezinformare, uneori lăcomie). Viața noastră se află în mâinile unor oameni care nu-și mai stăpânesc propriul sistem.
„The Big Short” se vrea o denunțare a sistemului de corupție generalizată care a condus la acest dezastru. Umor rece, cinic, incisiv și într-atât de absurd pentru a ne face să acceptăm jargonul obscur al bancherilor încât stârnește inevitabil crize demențiale de râs. Scenariul seduce prin originalitatea sa excentrică, cum ar fi intervențiile unor starlete care se adresează direct spectatorului, în vulgarizarea economică, ele însele fiind deficitare la înțelegerea mecanismelor acestui crah bursier.

maxresdefault
Acest film provocator, pedagogic și mai ales animat de voința furioasă de a produce indignare se conturează în mintea noastră în câteva cuvinte de la final care demonstrează că astfel de crize sunt oricând posibile sau inevitabile: o realitate care ne înfricoșează.
În ciuda unor critici aduse filmului acuzându-l de opacitate, mie mi se pare ritmic, captivant, cu condiția de a intra în atmosfera absurdului, de a intra în joc cu toată atenția!

Oile de pe Wall Street

The Big Short nu candidează degeaba la 5 Oscaruri. Chiar dacă nu a câștigat nici un Glob, nominalizările de acolo și premiul luat, totuși, la BAFTA și în alte competiții mai mici, înseamnă ceva: cel mai bun scenariu adaptat pentru regizorul Adam McKay și scenaristul Charles Randolph, după cartea lui Michael Lewis. Cred că va lua și un Oscar, atât pentru logica traseului fiecărui personaj în parte, și pentru cât de bine leagă scenele. Dar aici este și meritul editorului Hank Corwin, așa că premiul s-ar putea duce, la fel de justificat, în contul său.

the-big-short2.jpg

Dacă la cel mai bun film nu are prea mari șanse (unde pronosticurile îl dau pe locul trei, după The Revenant și Spotlight deși, în ultimii 8 ani, Sindicatul actorilor americani a ghicit Oscarul), la fel ca și la premiul pentru regie, o poziție ceva mai bună o are Christian Bale, care vine pe locul 2 în competiția Oscar pentru cel mai bun secundar, la mare distanță însă de Sylvester Stallone, cu 90% șanse de câștig pentru rolul din Creed.

Și cam cu tot atât de puține șanse (10%) ca și Tom Hardy, care a avut și el un an bun. Acum, că l-am umplut de post-it-uri, să mai spunem ceva și despre film: cu toate că oferă o poveste acrișoară, mai greu de îngurgitat, merită consumată fie și numai pentru faptul că au fost necesari 8 ani pentru o coerentă deslușire cinematografică a mecanismelor crizei.

În al doilea rând, pentru miza corectă: cei care au pariat contra băncilor, grăbindu-le prăbușirea (cu armele specifice sistemului) sunt prezentați nu departe de realitate, ca niște outsideri: nici lupi în blăni de oițe și nici lupușori veroși, gen Leo DiCaprio în The Wolf of Wall Street-ul lui Scorsese. Apreciez, de asemenea, lecţia bine aplicată de educație financiară, din care, oricât de nefamiliarizat și de plictisit ai fi vis-a-vis de sistemul bancar, tot rămâi cu ceva! Ca dovadă, fără a fi un senzațional succes de casă, filmul este o rețetă financiară: 61 mil $ încasări până acum, după o investiție de 28. Despre ce discutăm?

 

Subtila diferență între unicitate și singularitate

benedictDe ce am văzut întâi The Imitation Game și abia apoi The Theory of Everything? Pentru că Benedict Cumberbatch.

Spre deosebire de optzeciștii lui CTP, pentru cei din generația mea computerul nu mai e o minune a tehnicii sau vreun mister. El există ca atare – înlocuit eventual de laptopul cu care unii dintre noi avem chiar o relație, în detrimentul relațiilor interumane. Iar asta ne duce la întrebarea fundamentală, care în anii 80 era doar o întrebare, fără a părea amenințătoare: ce se va întâmpla când puterea noastră de analiză (~ de calcul) va fi depășită? Futurologii numesc acel moment din care evoluția noastră cu ajutorul mașinilor va fi dificil de previzionat, singularitate tehnologică. Acolo se îndreaptă drumul deschis de Alan Turing, un personaj pe care filmul premiat ieri dimineață la Oscar pentru cel mai bun scenariu adaptat, ni-l propune, ca actor în propriul său test.

De ce să vedem întâi The Imitation Game? Pentru că în timp ce lui Stephen Hawking i-am citit cel puțin o carte (Universul într-o coajă de nucă), despre Alan Turing mai știm prea puțin (dosarul din timpul războiului a fost ținut 50 de ani secret). Și pentru că Benedict Cumberbatch, excentrica figură din serialul Hawking (2004) introduce un personaj unic, în vreme ce Eddie Redmayne, deși a luat un Oscar pentru dificilul său rol, nu a fost nici măcar singular. Se cunoaște apetența juraților de la Oscar (mai ales că, după primul tur al nominalizărilor, doar actorii sunt cei care votează actori) pentru rolurile care presupun transformări fizice spectaculoase, oarecum în detrimentul celor de compoziție – la care, bref, se pricepe deja toată lumea. Enjoy this game!