Arhive pe etichete: Oscar 2016

Men & Chicken (2015)

Vă propun azi un film mai puțin cunoscut la noi din seria celor cu Mads Mikkelsen – dar unul foarte popular în Danemarca – prezent, alături de A War al lui Tobias Lindholm și „The look of silence” regizat de Joshua Oppenheimer, pe lista scurtă a propunerilor înaintate la Oscar 2016 pentru cel mai bun film străin.

men3Bărbați și puicuțe este în sfârșit o traducere potrivită, care păstrează dublul sens al titlului original.

Mads Mikkelsen face aici un rol mai puțin obișnuit, regizorul Thomas Jensen provocându-l să abordeze și alte genuri, după cum mai încercaseră și în Adam’s Apples (o altă excepție, pentru că, din păcate, se fac multe filme după cam aceeași rețetă, care la sfârșit să dea cu plus).

men1

Dintre cei 5 frați cu buză de iepure, 4 sunt cretini și doar unul singur, George, este semicretin – și nu Mads este acela care îl joacă, ci David Dencik (cunoscut pentru rolurile sale din Fata cu un dragon tatuat sau Barbati care urasc femeile). Filmul pare o comedie neagră cu note suprarealiste, dar fără a pica în derizoriu. Iar finalul te pune pe gânduri, tocmai pe când crezi că poți răsufla ușurat că toate ciudățeniile de pe parcurs își găsesc o explicație 🙂 științifică.

Saul fia (2015)

Cu excepția acestei afirmații a regizorului Pálfi György de la TIFF, nimic nu mă pregătise de contactul cu cinematografia lui Nemes László. Asemeni lui Florin Șerban, după câteva scurt-metraje, cineastul maghiar debutează în lung metraj din semi-anonimat (bine, dacă putem numi așa cariera începută cu studii de scenaristică și istorie, apoi asistent de regie la londoni férfi, al lui Tarr Béla) și, după studiile de regie de la New York, se întoarce la Paris unde dezvoltă scenariul lui Saul of Fia, ajungând cu el direct la Cannes.

Ca să mai forțez o asemănare cu Eu când vreau să fluier, fluier al lui Florin Șerban (ca reprezentant al deja-vechiului „Nou val” din cinematografia română), și acesta este tot un film de autor. Dacă Florin Șerban filmase ne-filmabilul, respectiv un scenariu (slab) dezvoltat de el împreună cu Mitulescu după o piesă bună (un text dramatizat deja chiar de autor) a Andreei Vălean, Nemes László își dezvoltă singur scriptul, pentru a putea filma… de-ne-filmatul.

Pentru că să privești (și să trăiești în același timp) acest film, împins de cameră odată cu personajul principal, e copleșitor. Nu doar fiindcă te face umil, ci este și o experiență de nedorit, nimănui, niciodată. O oroare pare și să privești, darămite să iei parte la ce s-a întâmplat. Înainte de a reda Q & A-ul actorului clujean Molnár Levente de după proiecția de gală, am să detaliez puțin tehnica de filmare, depărtându-mă de semnificațiile filmului.

Încep (și promit să continui la proxima ocazie) cu intrările celorlalți actori în cadru, care oferă parcă un moment de respiro. Spre deosebire de Marius Panduru, cameramanul maghiar Erdély Mátyás (colaborator al unui alt important regizor maghiar, Mundruczó) folosește adecvat suspansul dezvoltat de această tehnică de filmare, rafinată de frații Jean-Pierre şi Luc Dardenne în Le fils (2002).

– Sigur, răspunde Molnár întrebărilor din public (cum v-a influențat jocul actoricesc tehnica de filmare, care nu prea îți permite să privești spre cameră?), o astfel de mizanscenă te înghesuie puțin, nu poți să dansezi în cadru. Dar ca actor, trebuie să ignori camera, să faci ce ai de făcut: dacă ți se spune să privești acolo, privești, dacă nu – nu.

Unde/cum/cât au durat filmările? Undeva lângă Budapesta, s-a filmat pe peliculă, nu s-au tras mai mult de două duble pentru fiecare scenă, totul a durat 28 de zile.

Cum v-a influențat această experiență? Sunt un simplu om cu această profesie, care la bază este o meserie și vă spun că nu poţi funcţiona 24 de ore, 7 zile pe săptămână așa, ca actor. Nu îmi doresc să înnebunesc. Dimineața când mă spăl pe dinţi îmi place să ştiu că eu sunt doar un om – cu nevoile lui personale. Dar această întrebare se leagă cu prima, pentru că în acest film nu s-au folosit efecte vizuale, și acolo a fost munca unor oameni – trupurile goale fiind dansatori profesionişti – cu o smerenie incredibilă.

Totuși, cum m-a schimbat pe mine această experienţă? Nu am devenit Buda, să pot să dau idei despre cum să îţi păstrezi zenul, dar în toată nebunia și în tot vârtejul ăsta al cotidianului în care trăim, trebuie să facem cumva posibile mai multe momente de atenţie unul pentru celălalt, şi să avem grijă unul de celălalt. Dacă asta se poate traduce la un moment dat în faptul că m-am făcut mai bun, atunci sper că da, asta este o schimbare importantă.

Ca să închei această cronică de întâmpinare, apelez tot la cuvintele lui Molnár: „Fiul lui Saul este un film la care nu poţi ura publicului: Vizionare plăcută!”, dar este unul care trebuie văzut. De azi, și în cinematografele din România.

Trumbo (2015) – în umbra Hollywood-ului

„What the imagination can’t conjure, reality delivers with a shrug.”

bryan-cranston-and-hellen-mirren

Filmul Trumbo este despre faimosul scenarist Dalton Trumbo și prezintă viața tumultoasă a acestuia, în cadrul visului american. Merg mai departe și spun ca este cel mai bun film biografic pe anul trecut, cu riscul de a trece peste antipaticul Steve Jobs. Posibila ca această reacție să se datoreze faptului ca Trumbo e simpatic din fire, un scriitor-scenarist a cărui înclinatie spre happy-end se potrivea caselor de productie americane. Problema a venit în anii de început a războiului rece, apartenență politica greșită fiind considerată o trădare, chiar dacă intențiile au fost bune.

Ascensiunea geniului său de a scrie se întâlnește cu epoca de aur a propagandei contra „virusului rosu”, un contact violent pentru cariera scenaristului, ceea ce îl face sa realizeze niște scenarii de Oscar (detalii cu privire la acestea în miezul filmului). Frecușurile politice au repercusiuni pe plan personal, dar contracararea și planul de a retalia sunt foarte bine pus la punct.

trumbo bryan

A doua atracție a filmului este actorul Bryan Cranston, ce-l interpretează pe celebrul Trumbo. Un rol principal ce aduce filmului singura nominalizare la Oscarurile de anul acesta, mai mult de atât se înscrie în lista „festivalului prea alb” și esteunul dintre rolurile contestate; desigur ca acele critici sunt ăndreptate mai mult spre votantii premiilor Academiei Americane de Film. Cranston, daca nu știati deja, este celebru pentru serialul Breaking Bad (5 sezoane) si a fost propulsat de acest serial spre lumea lung-metrajului.

De lăudat reușita redării unei perioade de câteva decenii din culisele Hollywood-ului unde au existat numeroase conflicte, cazul Trumbo fiind unul de băgat în seamă. Aceasta industrie a filmului are multe dedesubturi mizerabile care cu greu ies la suprafață, totuși găsesc curios faptul că abordarea acestui film nu este una total răzvrătită contra „sistemului” hollywoodian.

 Trailer:

Articol publicat si pe blogul Piratului Cinefil.

Spotlight-ul aurit

Cel mai bun film al anului trecut documentează specia pe cale dispariție a jurnalismului de investigație. Mă întrebam în seara dinaintea Oscarurilor ce mesaj vor transmite membrii Academiei Americane de Film, ca și cum cei 6000 s-ar putea ralia unei gândiri colective. Este clar că toți vorbesc între ei, și urmăresc Globurile, BAFTA și mai ales premiile SAG – sindicatul actorilor americani, care a „ghicit” în ultimii 8 ani (cu această ediție, în ultimii 9) câștigătorul Oscarului pentru cel mai bun film.

La urma urmei, la ce bun atâtea nominalizări? Chiar dacă știu că asamblarea secvențelor de film la montaj, de exemplu, poate fi determinantă – un film slab putând fi salvat prin montaj. Dar ce folos, mă gândeam după Globuri, că Spotlight și Carol au primit atâtea nominalizări, dacă nu au luat premiul pentru cel mai bun film? Ei bine, iată de ce. Pentru că per ansamblu, chiar dacă n-a excelat la nici una din categoriile la care a fost nominalizat, fiind depășit de alte filme mai bune în câte un aspect, Spotlight a fost acolo, în competiție, și a luat premiul pe care toată lumea îl anticipa.

Deci, dacă vreți să știți cine ia marele premiul la anul, urmăriți premiile Sindicatului și veți afla. Eu am fost mai curios de părerea ziariștilor străini de la Hollywood și de premiile cinematografiei britanice – BAFTA  și ale celei franceze – Cesar. Acum, în Spotlight, Mark Ruffalo mi-a plăcut mai puțin ca în alte filme (nu chiar așa mult ca în Begin Again, Foxcatcher sau, mai ales, în Infinitely Polar Bear). În filmul ăsta n-a prea făcut decât să alege de colo-colo ca un tânăr ziarist bezmetic, după rol. La fel ca și alți actori buni, Michael Keaton, John Slattery, Rachel McAdams sau Liev Schreiber, ca într-o redacție, nimeni n-a excelat.

N-am văzut nici un erou care să tragă echipa după el (poate, cu o mică excepție: șeful lucid, profesionistul trimis de Herald, care preluase ziarul). Un exemplu de capitalism luminat, dacă e să revenim la eroarea comună de gândire analitică. Față de contra-exemplul The Big Short, în care tot sistemul pseudo-economic este demascat, aici avem o singură componentă a sa. Oricum, credința americanilor este una personală, iar instituția bisericii dezavuată, dar nu asta este problema: jurnalismul de investigație suspectează de abuz orice instituție, și este, din păcate, singura forță care o făcea. Acum, tabloidizată.

 

Straight Outta Compton (2015)

Niggaz Wit’ Attitudes.

straight outta compton

Va povesteam de ceva vreme despre un film din lumea rapului, pe nume Dope. La urmatorul nivel apare foarte bine reprezentata aceasta lume, prin filmul Straight Outta Compton, unde primii raperi gangsta dau un nou sens muzicii si reinventeaza o forma de exprimare necesara pentru cartier.

Refularea unei minoritati parca intotdeauna persecutata se dezlantuie violent prin mijlocul artei de a face rime, acel „flow” ce face valuri cand se vorbeste de realitatea strazilor. Un adevarat tur de forta in jurul celor care au revolutionat cultura hip hop undeva la granita aniilor 80′-90′, un bun mod de a descoperi ceea ce insemnat rap-ul inca de la origini.

E interesant sa afli ca anumite personaje cunoscute in lumea muzicii de astazi au escaladat la propriu un zid al violentei din jurul lor si prin intermediul acestuia au ajuns in capatul lantului trofic al lumii muzicale ce se vinde pe bani buni. Fiind o productie facuta din intiativa lor nu ne miram ca are o abordare pozitiv-eroica asupra trecutului lor, chiar o oarecare idealizare a acelor vremuri. Actiunea e construita in asa fel incat sa rezonezi cu cei implicati in procesul artistic, chiar mai mult, realitatea de atunci era una dura pentru ei iar faptul ca au avut ceva de spus ii fac un fel super-eroi ai generatiei de atunci.

Pot completa cu faptul ca acest film despre legendele rap-ului de alta data s-ar completa perfect cu serialul HBO- The Wire– la care urmeaza sa ii fac o cronica in acelasi stil.

„Yo dre !!! what up ? i got something to say …”

Recenzia o gasiti si pe blogul Piratului Cinefil.