Se pare că de la cel mai nou film al lui Quentin Tarantino au absentat scenaristele care-i scriau exclusiv replicile feminine – nu știu cum altfel să explic aparițiile episodice ale superbelor Margot Robbie, care o joacă pe Sharon Tate, și Margaret Qualley în rolul hipioatei Pussycat.
Totuși, până la paralela asta anti-misogină cu Irlandezul lui Scorsese n-am remarcat vreo lipsă în film. Ultimele producții ale lui Tarantino au oricum stilul acesta, în care personajul nu spune și nu face mai mult decât trebuie, pentru că oricum replicile par lungite (trase de păr ca să lege scenele), iar jocul actorilor este voit (impus) minimalist. Scenariul doar se joacă de-a ţesutul mai multor linii narative, în stilul „Pulp Fiction” care l-a consacrat pe Tarantino, dar nu ştii niciodată dacă va urma până la urmă vreuna şi pe care. De aici oleacă de mister, dincolo de zona calduţă, care ține la distanță trama, lăsând loc pentru decoruri, mașini, haine, coafuri și reclame de epocă care să te poarte în Hollywood-ul anilor ’60.
Chiar dacă în ziua de azi pare destul de simplu să faci cu CGI un film antichizat de genul lui One upon a time… (sau măcar accesibil) artizanii știu că este un efort real, mai ales fără să apelezi la vreun footage din anii respectivi. Scena din cinema cu Sharon Tate intrând la propriul film este o găselniţă reuşită, dar e clar că totul apare azi mai glamoros ca atunci. Mai ales că acum sunt niște chestii pe care ni le permitem într-un film, gen Bruce Lee să ia bătaie de la un cascador, şi singura reacţie să fie a nevestei căreia i s-a lovit maşina. Nice, huh? Dacă ar fi să încadrăm cu tot dinadinsul filme ca Once Upon a Time… și The Irishman într-un gen, poate că acesta s-ar numi omagiu adus filmului de gen, adică pentru filmele cu mafioți, respectiv spaghetti western-urile lui Sergio Leone.
Chiar dacă Tarantino face aluzii străvezii la crimele lui Charles Manson, ce au culminat cu execuția actriței însărcinate Sharon Tate, pe final nu face altceva decât să schimbe istoria ca în ultimele sale 3 filme, Inglourious Basterds, Django Unchained și The Hateful 8, iar personajele sale să-i omoare apoteotic pe hipioții criminali. De remarcat în roluri de maxim 2-3 minute Kurt Russel, Dakota Fanning, Michael Madsen, Burt Reynolds, Luke Perry și Al Pacino, iar aceste apariții în roluri episodice au rolul de a-i omagia. Cam aşa se face, Scorsese! Pelicula reușește, în același timp, să răzbune cumva în memoria Hollywoodului pe cei afectați de crimele lui Charles Manson.