Am găsit pe HBO Club un interviu cu regizorul Nicolae Constantin Tănase, din care spicuiesc primele întrebări:
De ce un film despre tineri spus/făcut din perspectiva unei fete?
Pentru că este un film necesar. Pentru că Larisele din jurul nostru meritau un film care să arate cât de vulnerabile și sensibile sunt ele, de fapt, în spatele machiajului, a atitudinii și a vulgarității – în spatele măștii pe care sunt obligate să o poarte.
Împreună cu scenarista Raluca Mănescu am încercat să facem un film despre o generație despre care nu se prea vorbește, iar atunci când ea apare în filme este mai mult caricaturizată, o generație pe care lumea cinefilă și intelectuală nu prea încearcă să o înțeleagă. O generație cu un stil vestimentar aparte, care folosește un limbaj vulgar, ascultă o muzică zgomotoasă și care nu respectă autoritatea părinților sau a profesorilor – o generație care se caută, dar duce lipsa unor repere pe care să le recunoască și a unei înțelegeri.
Când am construit personajul Larisei, ne-am dorit să avem o eroină adevărată ascunsă în spatele unui zid de aparențe și pe care încet încet să o descoperi. La vârsta aia fetele simt unele lucruri mai profund decât băieții și, astfel, am putut construi cinematografic o altă lume în jurul ei, una onirică, în care acțiunile ei nu contează, în care ea plutește, dusă de un val.
Ce ți s-a părut diferit față de scurtmetraje, având în vedere că e lungmetrajul tău de debut?
Cred că principala diferență între un scurtmetraj și un film de 90 de minute este cât durează să-l faci. De când am început lucrul la scenariu, până când a ajuns pe ecrane, au trecut 7 ani. Iar schimbarea asta de durată se simte și pe platoul de filmare. În timp ce la un scurtmetraj filmezi 5-6 zile, la un lungmetraj filmezi peste 20.
Când am început filmările am făcut ca la orice scurtmetraj filmat până atunci, și m-am aruncat cu capul înainte, făcând absolut de toate. După 6 zile, deja epuizat, mi-am dat seama că nu am trecut nici de o treime din perioada de filmare și am înțeles că trebuie să-mi dozez energia altfel. Atunci abia am început să mă bucur de filmare, de echipa cu care lucram, de Marea Neagră și de șansa pe care o am – să fac un film de lungmetraj.
Nemescu te-a inspirat în vreun fel?
Nemescu a fost un reper pentru mine, fiind una dintre vocile care re-inventau cinematografia românească, iar scurtmetrajele lui m-au inspirat și motivat să fac facultatea de film. Însă, pentru Larisa și Lumea e a mea ne-am inspirat din alte două filme: Unul britanic – Fishtank. O poveste tot despre maturizare, cu un personaj tare și decis – ca Larisa – dar din lumea ghetourilor de la periferia Londrei.
Iar al doilea reper pe care l-am avut, și de fapt de unde am început lucrul la scenariu, este un film rusesc – Everybody dies but me. O poveste dură despre maturizare din suburbiile Moscovei. Recomand ambele filme.
Cum a fost să lucrezi de la început cu neprofesioniști (cei mai mulți regizori apelează la ei mult mai târziu)?
Pentru mine a fost cea mai firească alegere să lucrez cu neprofesioniști. Încă din etapa de lucru la scenariu am fost conștient că filmul acesta trebuie jucat de adolescenți care să aibă vârsta personajelor. Am vrut să descriu o lume veridic și nu cred că s-ar fi putut face altfel – adică cu actrițe mai în vârstă care să pretindă că încă au 16-17 ani. Așa că pentru mine căutarea actrițelor, și mai ales a Larisei, a început cu mulți ani înainte să demarăm partea de pre-producție a filmului. Știu că mă uitam după ea prin autobuze sau prin mall-uri și când descopeream trăsături, gesturi sau reacții naturale ale unor fete ca Larisa, știu că mi le notam și încercam să le găsesc justificarea.
Iar o dată ce decizi să lucrezi așa, cu neprofesioniști, îți faci un plan. Cauți să alegi fata cea mai potrivită și cea mai motivată, care să înțeleagă empatic personajul – iar apoi te joci cu ea. Adică: nu-i dai scenariul, ci o lași să improvizeze secvențele din film. Crești în capul ei personajul Larisei și o convingi să iasă la plimbare cu personajul. O înveți ce ține de tehnicile de filmare – de la racord la continuitate de stare – și îi aduci câțiva profesori de actorie care să-i explice niște principii și să facă niște joculețe de concentrare, atenție și concept cu ea. Apoi îi dai scenariul și începi să filmezi.
La final te uiți uimit cum talentul nativ își face apariția și lași camera să meargă cât să nu ratezi niciun moment.
Protagonista din Lumea e a mea trece prin tot felul de stări: revoltă, patetism, agresivitate, umilință. Cât timp ți-a luat s-o înțelegi și s-o vezi în lumea ei?
Ținând cont că în primii 5 ani ai proiectului am stat cu Raluca Mănescu doar pe scenariu și l-am scris și rescris, cred că am avut destul timp să o cunosc pe Larisa, și să o tot dezvolt. Apoi, totul a decurs cât se poate de firesc din momentul în care am cunoscut-o și am ales-o pe Ana Maria Guran și pe Oana Rusu (Aurora) și Ana Vatamanu (Olimpia) – și când am pliat filmul pe ele.
Inițial scenariul era mai vulgar și mai violent. Inspirația venind din capătul Rahovei, personajele erau puțin mai dure și mai directe, iar lumea lor era cât se poate de realistă. Apoi, prin distribuția stabilită și prin găsirea locațiilor din Constanța, am început să construim filmul pe care îl puteam face, și nu cel pe care îl scrisesem. Și cred că a fost mai bine așa.
Adolescența rămâne, poate, vârsta cea mai tulbure. Te-ai întoarce acolo?
Cred că nu. Nu este ușor să fii adolescent. Cred că este mai greu să fii adolescent acum, decât acum 12-13 ani când am fost eu la vârsta asta. Acum, cu tot mediul online și cu felul în care te vezi prin el, cred că este foarte greu să-ți găsești propriul drum, să descoperi ce-ți place ție și să nu mergi după trend-uri. Cred că e foarte greu să ai curajul să te exprimi. Și când mă gândesc doar la hormoni și la îndrăgostelile de atunci, sunt destul de sigur că n-aș vrea să mă întorc la vârsta aia.
Găsiți versiunea completă a interviului realizat de Ana-Maria SANDU aici.
Filme care merită văzute 