Arhive pe etichete: Nicholas Kazan

Când un robot vrea să fie om

Omul bicentenar”, lansat în 1999 în regia lui Chris Columbus, după scenariul lui Nicholas Kazan, scenariu bazat pe nuvela “Omul bicentenar” a maestrului SF Isaac Asimov este un film care, spun recenziile citite ici-colo, impresionează  prin forța iubirii. Iubire care îl determină pe un robot să renunţe la nemurire pentru a fi alături de femeia – om pe care o iubeşte şi de care este iubit.

Iniţial voiam să scriu despre alt film la rubrica săptămânală, însă am prins pe „Pro Cinema” un fragment din filmul povestit săptămâna aceasta şi am decis că i se cuvine o (re)prezentare: Andrew, un robot destinat treburilor casnice, intră în familia Martin în anul 2005. Va petrece aici o lungă perioadă de timp, fiind acceptat încet-încet ca membru al familiei, până când va fi izgonit de Richard Martin (Sam Neill), capul familiei, în momentul în care Andrew îi va cere acestuia să îl lase liber. Andrew îşi motivează cererea spunând:

…am studiat istoria voastră. Aţi purtat războaie îngrozitoare în care milioane de oameni au murit pentru o idee – libertatea. Şi mi se pare că ceva care valorează atât de mult pentru atâţia oameni, merită avut…

Plecarea din familia Martin înseamnă pentru Andrew ani de căutare a altor roboţi care, la fel ca el, să aibă propria personalitate. Şi asta pentru că Andrew nu este un robot obişnuit, ci unul înzestrat cu darul creativităţii, talent pe care şi-l descoperă în timpul şederii la familia Martin: el poate sculpta adevărate mini capodopere din lemn, determinându-l astfel pe domnul Martin să îl încurajeze nu doar pe drumul explorării creativităţii şi curiozităţii, dar şi pe cel al înţelegerii conceptelor condiției umane.

Căutarea aceasta îi va prilejui întâlnirea cu Galatea (Kiersten Warren), un robot cu atribute feminine, şi cu Rupert Burns (Oliver Platt), fiul creatorului generaţiei de roboţi – NDR – din care face parte şi Andrew. Rupert este cel care pe parcursul mai multor ani îl va transforma pe Andrew, atât pe dinăuntru, cât şi la exterior, pas cu pas, în încercarea acestuia de a se apropia cât de mult posibil de firea umană.

Momentul decisiv în această încercare îl reprezintă apropierea de Portia (Embeth Davidtz), nepoata Amandei, micuța alături de care Andrew petrecuse mulţi ani în familia Martin. Portia este cea care, după moartea bunicii sale Amanda, îi va confirma lui Andrew că toţi oamenii la care el ţine vor muri.

An de an, apropierea de Portia devine din ce în ce mai intensă şi chiar înainte de căsătoria acesteia cu un tip a cărui bărbie ar fi putut scufunda Titanicul :),  Andrew face un pas uriaş în înţelegerea naturii umane, când Portia îi explică că trebuie să îşi asume riscuri, să facă greşeli, dacă are de gând să izbutească în încercarea lui de a pătrunde esenţa naturii umane. Iar greşelile nu vor fi fost făcute pentru a învăţa din ele, ci pentru a înţelege ce este real şi ce nu, de a înţelege ce simte. Tot Portia este cea care îi spune că pentru a-ţi urma inima, uneori trebuie să faci greşeli şi nu ceea ce este corect. Şi că oamenii sunt un dezastru pe dinăuntru.

Dacă aţi văzut filmul, vă invit să îl revedeţi, cu inima deschisă și mintea liberă de griji. Dacă nu l-aţi văzut, ori l-aţi văzut fragmentat de-a lungul mai multor ani, ca mine, vă promit că nu veţi fi dezamăgiţi, mai ales de finalul pe care vă las să îl descoperiţi singuri.

În călătoria de 200 de ani a lui Andrew, nu sacrificiul pe care îl face pentru a fi alături de Portia m-a determinat să scriu despre acest film. Ci strădania lui de a înţelege, de a se apropia, de a-şi asimila condiţia umană. Mesajul filmului, în opinia mea, depăşeşte graniţele iubirii dintre o maşinărie şi o fiinţă umană şi evidenţiază într-un mod sublim fragilitatea, efemeritatea, haosul şi paradoxul condiţiei umane. Astfel că mesajul devine cu atât mai puternic cu cât o creaţie artificială, rezultat al minţii omeneşti, ce nu e constrânsă de condiţiile enumerate mai sus, alege voluntar să evolueze. Să nu supravieţuiască timpului.

Să se auto-defecteze, devenind dintr-o maşinărie perfectă, o fiinţă imperfectă. Să renunţe la detaşarea cu care privea comportamentul complex şi plin de contradicții al firii umane, pentru a deveni o astfel de fire, cu toate riscurile aferente: suferinţă adeseori inutilă, complicarea propriei vieţi fără un motiv aparent valid, avalanşa de sentimente şi senzaţii care te inundă exact când ai avea nevoie să fii raţional şi detaşat.

Acestea sunt motivele pentru care consider “Omul bicentenar” (personaj interpretat magistral de Robin Williams), un motivaţional de referinţă în galeria filmelor ce încearcă să facă oamenii spectatori să îşi pună întrebări, să îşi reevalueze condiţia şi mai ales, să se bucure că au în ei scânteia condiţiei umane:)

Esenţa devenirii lui Andrew se află în aceste două propoziţii simple:

“Trebuie să existe un motiv pentru care sunt aşa cum sunt. Trebuie”

Reversal of Fortune (1990)

Pe 16 martie 1982, americanii primeau aprobatori condamnarea la 30 de ani de închisoare a lui Claus von Bülow pentru două încercări consecutive de a-şi ucide soţia, Sunny von Bülow, în decembrie 1979 şi decembrie 1980. Pentru recursul de la Curtea Supremă din Rhode Island, von Bülow apela la profesorul Alan Dershowitz, autor în urmă acestei experienţe al cărţii Reversal of Fortune: Inside the von Bülow case (1985). La cinci ani de la apariţia acestui volum, se lansa filmul Reversal of Fortune (1990), în regia lui Barbet Schroeder, cu scenariul adaptat asigurat de Nicholas Kazan şi avându-i în rolurile principale pe Jeremy Irons (Claus von Bülow), Glenn Close (Sunny von Bülow) şi Ron Silver (Alan Dershowitz).

Filmul ilustrează pregătirea recursului de către Alan Dershowitz şi echipa sa, cele două întâmplări din 1979 şi 1980 fiind prezentate în flashback-uri. Într-un mod ingenios, Schroeder alege să îi dea rolul de narator lui Sunny von Bülow, ea introducând spectatorul, căruia i se adresează direct, în povestea filmului: “This was my body. On December 27, 1979, I lay în bed all day. Whether I was asleep or in a coma later became a subject of dispute. […] Second coma. My pulse was 38, my temperature 81.6 degrees. […] I never woke from this coma and never I will. I am what doctors call ‘persistent vegetative’, a vegetable. According to medical experts, I could stay like this for a very long time, brain-dead, body better than ever. […] You are about to see how Claus von Bülow sought to reverse or escape from that jury’s verdict”. Tot ea prezintă şi concluziile: “Claus von Bülow was given a second trial and acquitted on both counts. This is all you can know, all you can be told. When you get where I am, you will know the rest”. Iar între cele două momente de început şi sfârşit, mai are şi alte intervenţii prin care comentează întâmplările relatate. Realizat în 1990, Misterul familiei von Bülow nu menţionează totuşi divorţul lui Claus de soţia sa, în 1987, şi, de data aceasta neavând cum, moartea lui Sunny von Bülow în 2008 (tot decembrie), după aproape 28 de ani de comă.

Filmul nu încearcă să îl disculpe în faţa spectatorului pe Claus von Bülow, ci lasă suspiciunea să planeze asupra lui. În timp ce profesorul Dershowitz îşi schimbă complet părerea despre el (de la “Oh, he did it. He did it” la “I now believe Claus is innocent”, trecând prin “True or not, we’ve gotta convince the judges that you are innocent”), chiar înainte de a afla că recursul a fost câştigat, ni se prezintă o ipoteză în care von Bülow nu a ucis-o pe soţia sa, dar a ‘ajutat-o’ în încercarea ei de a se sinucide: “This time he wants her to succeed”. Iar scena finală, în care von Bülow cere la farmacie, în glumă dar cu o figură extrem de serioasă, un flacon de insulină, lasă spectatorul pe deplin confuz. În plus, felul în care se tot declară nevinovat ne face să ne întrebăm: este el cu adevărat nevinovat sau doar joacă, extrem de bine, rolul unui om nevinovat?

Claus von Bülow: I want the best people in the world on our side, the most prestigious experts. Nobel prize-winning scientists, some of your colleagues at Harvard.

Alan Dershowitz: Wait a minute, Claus. We got a little problem, OK? People like that, we can’t control. They find one incriminating fact, they’ll tell the world.

Claus von Bülow: I’m not afraid, Alan. Let the chips fall where they may.

Alan Dershowitz: That’s what an innocent man would say.

Claus von Bülow (zâmbind): I know.

Claus von Bülow: […] isn’t the truth the simplest way, Alan?

Claus von Bülow: Innocence has always been my position.

Îndoiala privind vinovăţia sau nevinovăţia lui von Bülow este alimentată şi de remarcile făcute de Sunny, care se întreabă (şi astfel îl face şi pe spectator să se întrebe) dacă soţul ei este diavolul: “Looking at him now, the issue seems simple. Is he the devil? If so, can the devil get justice? And all this legal activity… is it in Satan’s service?”. Trebuie remarcată aici şi coloana sonoră, semnată de Mark Isham, care subliniază această stare de incertitudine, prin tonalităţi închise, intense, cu o greutate aproape palbabilă. După cuvinte şi muzică, merită amintită şi imaginea: prezentarea lui von Bülow cu faţă parţial umbrită, când îi răspunde profesorului Dershowitz că nici nu-şi poate imagina cât este de “ciudat”.

Aşa cum a observat şi Academia Americană de Film, care l-a răsplătit pe Jeremy Irons cu un Oscar pentru rolul lui Claus von Bülow, Reversal of Fortune este dominat de elegantul actor britanic. Irons îl interpretează pe “ciudatul” aristocrat european cu măiestrie: un om cu clasă, atât de apreciată pe bătrânul continent, dar mult mai puţin în America (“In America, it’s fame rather than class”), enigmatic, cinic, arogant, impasibil (“Of course I care, Alan. It’s just that I don’t wear my heart on my sleeve”). Un om care declara că îşi iubeşte soţia şi îi pasă de soarta ei, chiar dacă nu îşi arată sentimentele, dar care vorbeşte despre ceea ce s-a întâmplat ca despre o “neplăcere” (care are şi beneficiile ei: “Now, after all this unpleasantness, I always get the best table”) sau ca despre o piesă de teatru (“The second [coma] was much more theatrical”), şi care este capabil să facă glume precum: “What do you give a wife who has everything? An injection of insulin” sau “How can one define a fear of insulin? Claus-trophobia”. Un om care nu îşi poate ordona sentimentele: “Of course I still love [Alexandra]. And hate her. Alexandra, Sunny, Andrea… I love them all”. Atitudinea lui enigmatică este dublată de felul său de a vorbi: foloseşte propoziţii scurte, la obiect (“Sunny loved Christmas”, “Sunny was unwell”), sau dimpotrivă fraze pompoase (“Strange aş it may seem now, în retrospect…”). După cum îi spune şi profesorul Dershowitz, nu este o persoană uşor de înţeles, şi de aceea îi este greu să aibă încredere în el: “It’s very hard to trust someone you don’t understand”.

Interesant de urmărit în filmul lui Schroeder este şi cum îşi organizează profesorul Dershowitz echipa, apelând la actuali şi foşti studenţi, şi la foşti colegi de facultate, fiecare cu o anumită calitate de mare ajutor în găsirea căii potrivite pentru a câştigă: “I need someone with your judgement, someone to watch what I’m doing and occasionally remind me about the law”, “You’re a former prosecutor, conservative. […] you’re smarter than the Rhode Island DA. If I can beat your arguments, I can destroy his”, “Everything is political. I don’t think that way. You do”, “Out of all my ex students, no one can assimilate information as quickly as you two”. Toţi cei adunaţi sunt împărţiţi în diferite echipe, fiecare având o temă pe care să se concentreze (insulina de pe ac, notiţele lui Brillhofer, geanta neagră, percheziţia ilegală, Curtea Supremă din Rhode Island), care este şi imprimată pe tricourile pe care le poartă. Termenul scurt (45 de zile) îi adună pe toţi în casa profesorului Dershowitz, transformată astfel în ‘birou’, unde discută cazul în timpul meselor sau a meciurilor de baschet. Replicile profesorului oferă spectatorului şi o perspectivă din interior asupra lumii avocaţilor: “A lawyer prays for an innocent client”, “Never let defendants explain. Puts most of them in an awkward position. […] Lying”, “If lawyers only defended the innocent, there’d be just ten lawyers in the country”, “[…] the system is there for the one innocent person who was falsely accused”, “most cases are won in the field, not in court”, “A good lawyer is part psychiatrist, detective, logician” (Sarah).

Revenind la cazul von Bülow, Dershowitz subliniază că verdictul pe care trebuie să-l anuleze este dublu: legal şi, mai important încă, moral: “The more dangerous conviction is the absolute certainty of the American people that Claus is guilty”. Este aşa cum remarcă şi Sunny: “To most of you, my name means ‘coma’. My second marriage means ‘attempted murder’. Everything before, everything beautiful, does not exist în the public mind. […] And certainly no one cares about Claus, the way he was when I fell în love with him”. Totuşi, Dershowitz îl lasă pe von Bülow, în final, să se descurce singur cu partea morală: “Legally this was an important victory. Morally, you’re on your own”.

Reversal of Fortune este un film plin de suspans, cu o acţiune intensă, care se joacă cu mintea spectatorului, schimbându-i permanent părerea despre personajul principal. Aminteşte cumva de Suspiciunea (1941) lui Hitchcock, în care Johnnie (Cary Grant) era aruncat din lumina nevinovăţiei în întunericul vinovăţiei şi invers. Numai că, în final, spectatorul afla că Johnnie era nevinovat. Cât despre Claus van Bülow, aşa cum subliniam mai devreme, filmul se încheie fără a rezolva definitiv problema (ne)vinovăţiei sale.

Alan Dershowitz: You’re a very strange man.

Claus von Bülow: You have no idea.