Arhive pe etichete: Milos Forman

Scouts Guide to the Zombie Apocalypse

Un lucru e sigur printre tinerii cinefili: moda zombie nu moare 🙂 Să guști la greu din carnea producțiilor cinematografice cu morți vii, de multă vreme e un fenomen. Personal am fost prins greu în acest univers al filmelor mai puțin fragede. Dar cum totul începe de undeva, cândva, la mine a fost să fie în adolescență și nu în jurul unor filme-cult, apărute înainte de anii 2000, ci cândva după. Pot zice că am crescut în zona zombie post-modernă, în care primele filme memorabile au fost Zombieland (2009) și Shaun of the Dead (2004). 

Ce-a urmat a fost mai mult un maraton: după The Walking Dead (2010- ), am ajuns să mă trezesc noaptea din coșmar, să verific dacă nu e nimeni după perdea… oricum creepy, vă spun, așa că atenție la ce vă uitați!

Left to right: Tye Sheridan plays Ben, Joey Morgan plays Augie, Logan Miller plays Carter and Sarah Dumont plays Denise in SCOUTS GUIDE TO THE ZOMBIE APOCALYPSE from Paramount Pictures.

Scouts Guide to the Zombie Apocalypse merge mai mult pe partea comica a filmelor cu zombie. Curios lucru că acest film n-a primit atenția pe care o merită și ca a fost trecut cu vederea anul trecut. Chiar dacă nu e o comedie excelentă, mixul cu lumea zombies îi dă o aură comico-tragică, de văzut.

Avem niște protagoniști-șablon din filmele americane: adolescenți preocupați doar de petreceri, balul de absolvire, agățat fete, încercarea de-a cumpăra băutura ș.a.m.d. Niște clisee care nu împiedica acest film sa fie amuzant, situațiile limita din jurul „morților umblători” creează de multe ori scene cu un umor negru excelent.De văzut doar dacă ești un „fan” al acestui domeniu cinematografic, cunoscătorii știu că în anumite cazuri poate deveni scârbos.

Trailer:

Mozart + slănină = Salieri (și 8 premii Oscar)

Amadeus (1984) este filmul care i-a adus regizorului ceh Milos Forman cel de-al doilea Oscar pentru regie. Dacă primul său film de Oscar, Zbor deasupra unui cuib de cuci (1975) era al doilea film din istoria competiției care câștiga toate cele 5 statuete la secțiunile principale (cel mai bun film, cel mai bun actor, cea mai bună actriță, cel mai bun regizor și cel mai bun scenariu), fiind considerat unul din cele mai bune filme americane ale tuturor timpurilor, Amadeus este cel care a strâns cele mai multe premii –  un total de 40, din 53 de nominalizări – inclusiv 8 Oscaruri.

Ineditul scenariului de ficțiune scris de Peter Shaffer, o adaptare a piesei sale omonime, constă în devoalarea compozitorului Mozart prin narațiunea antagonistului – compozitor oficial al curții vieneze la sosirea lui Mozart, italianul Antonio Salieri. La rândul său, piesa i-a fost inspirată de un teatru scurt al lui Pushkin, Mozart i Salieri, publicat în volum sub denumirea The Little Tragedies (1832) și adaptată pentru operă în 1837 de  Rimsky-Korsakov. În rolurile celor doi compozitori joacă Tom Hulce (protagonistul Amadeus) și F. Murray Abraham (antagonistul Salieri), primul fiind doar nominalizat la, al doilea și câștigând Oscarul pentru performanța din film.

Performanța regizorului constă în folosirea acestui artificiu, a atmosferei de la Curtea regală și a muzicii lui Mozart în realizarea, fără prea multe cuvinte, a unui personaj original și credibil – care pentru mulți dintre noi se substituie personajului autentic. Performanța reușită de Tom Hulce în acest rol, tocmai prin jocul său puțin exagerat (overacting) i-a adus nominalizarea la Oscar alături de mult mai experimentatul Murray Abraham, care câștigă premiul beneficiind de dubla calitate actor/narator.

 

Zborul frânt al cucilor

Spuneam că diferența între romanul-cult al lui Ken Kesey și filmul One Flew over The Cuckoo’s Nest (1975) o face atât perspectiva (povestitorul este șeful Bromden – indianul aparent mut) cât și explicația titlului. El vine dintr-o poezioară pentru copii (așa-zisele Mother Goose Rhymes americane, echivalentul Nursery Rhymes britanice):

…unu-o ia de-a dreptul , altul zboară șui / unul zboară peste cuibul cucului .

Printre amintirile vagi din viața anterioară internării, pe care întâmplările din spitalul Salem, Oregon le învăluie în fum și în același timp – odată cu apariția lui McMurphy – le amestecă cu realitatea se află și această poezioară din amintirile indianului. Explicația titlului o găsim abia la final, când unul din pacienți (cel care o ia de-a dreptul) moare, iar el, căruia îi plăcea gânsacul ăla care zbura șui (adică oamenii cu traseu diferit) o ia peste cuibul cucului, reușind să evadeze din spital.

basketball-game-ofotcnM-am grăbit să trag concluzia despre film cum că n-ar trebui să urmeze linia cărții. O prezentare care-ți spune cam tot despre acest gen ar fi: reprezintă o ecranizare după celebrul roman Dacă este doar o ecranizare, eu n-am de ce să-mi pierd vremea cu ea, pentru că am metodele mele de luptă cu Alzheimerul (printre care și acest blog). Surpriza cu care am citit romanul lui Ken Kesey se datora ochilor de adolescent prin care urmăream atunci, în anii 80, filmul. În centrul câmpului meu vizual se afla disputa dintre McMurphy – Nicholson și sistemul reprezentat de sora-șefă Fletcher cu ajutoarele ei. În carte, grozăvia este descrisă prin cuvintele (mintea) indianului, dar cum în film acesta are un rol secundar până când se adaugă grupului și – abia la sfârșit – devine ultimul personaj, când evadează, ei bine în film acest rol de declic îi revine baschetului, observam eu la a doua vizionare a filmului.

Pentru că una din provocările romanului este să observăm zborul acela șui din poezioară și eventual să trecem puțin (măcar cu privirea) de partea celor care care au un traseu puțin anapoda cu drumul principal. Dar una este să obții acest transfer de simpatie din (mai multe) cuvinte și cu totul altfel folosindu-te doar de câteva imagini. Iar ca primă soluție regizorul Miloș Forman se folosește de un meci de baschet care (spre surpriza mea) nu era în roman. Însă (și la asta am să revin) era acolo un punct de pornire: cel în care McMurphy, nemulțumit de rezultatul manipulării votului de către sora-șefă, se așează la ora meciului de debut al campionatului în fața TV-ului urmărind ecranul stins, ca și cum meciul s-ar și derula în fața lui. Urmează apoi meciul real cu supraveghetorii, apoi convingerea indianului Bromden să ridice mâna în public, când se pune iarăși problema votului…

pacientiiOchii mei de spectator, acum, au fost frapați însă de această imagine. Adolescentul se lăsase cucerit de de disputa dintre McMurphy – Nicholson (pe care l-am urmărit de atunci cu interes, considerându-l cel mai mare actor de film în viață: nu scăpam nici un film în care juca el) și sora-șefă, ignorând oarecum celelalte personaje. Deh, luminile rampei… Ei bine, privesc azi această imagine și mă minunez încă de geniul autorului, pe care Miloș Forman l-a pus (cu modestele sale mijloace) în valoare.

Pentru că dacă romanul lui Ken Kesey ar fi fost numai despre McMurphy și disputa lui cu (sistemul impus de) sora-șefă, atunci el ar fi fost doar o nuvelă, a cărei ecranizare s-ar fi numit telenovelă. Iar un roman este mai mult decât o nuvelă atunci când reușește să ne atragă atenția asupra unui personaj tocmai prin drumului său în viața celorlalți. În poza de mai sus vedem în jurul lui McMurphy doar 5 personaje, pentru că doi dintre nebuni, poate cei mai bine-conturați, lipsesc: șeful Brombden și Billy. Ei bine, aici – realizez eu acum – stă geniul autorului: el a reușit să creeze, dându-i astfel lui Miloș Forman posibilitatea să aleagă cel puțin 7 personaje foarte bine conturate în cadrul aceluiași gen, care susțină ideea principală.

Pentru că diferența între cele două opere este reflectarea în conștiința noastră, a celorlați, a schimbărilor pe care le poate genera întâlnirea c-un alt personaj. De aceea înclin acum să cred că filmul trebuie să fie mai mult decât o ecranizare, dar nu neaparat prin distincție față de subiectul cărții, ci mai degrabă o extindere, o dezvoltare a acestuia. Pentru că filmul se poate constitui și el într-un meta-limbaj. Doar în acest fel. Rămâne ca impresie după citirea romanului și după a doua vizionare a filmului, dialogul dintre Miloș Forman și Ken Kesey. Pentru că asta mi s-a părut apoi filmul, un dialog între cei doi, în care regizorul preia cuvintele autorului și le duce altundeva, mai departe, în niște cadre pe care oricine le poate viziona și înțelege ce vrea (și ce poate) el.

carte vs. film – Zbor deasupra unui cuib de cuci

one-flew-over-the-cuckoos-nest-sceneAșa cum am mai spus aici, pentru mine Zbor deasupra unui cuib de cuci a rămas cartea de referință în ce privește deosebirea între film și roman, descoperind cu această ocazie puterea imaginii vs. forța cuvintelor. Lăsând la o parte faptul că mi s-a părut mult mai bogată cartea în semnificații, am realizat cu această ocazie că filmul – ca să fie unul bun – nu va respecta fidel linia romanului, chiar dacă-i folosește rețeta de succes, pentru că are la dispoziție cu totul alte mijloace de exprimare. Ken Kesey, autorul deja clasic al contraculturii americane, s-a pronunțat că filmul l-a scârbit. Regizorul Miloș Forman s-a declarat încântat de această afirmație: era pentru el un semnal că nu-l copiase pe autor, reușind să exprime o viziune proprie.

Diferența carte / film o face atât perspectiva (povestitorul romanului este șeful Bromden – indianul aparent mut, în vreme ce în film acesta este un personaj secundar, accentul fiind pe disputa lui McMurphy cu sora șefă) cât și explicația titlului. Din carte aflăm undeva pe parcurs că derivă dintr-o poezioară pentru copii (așa-zisele Mother Goose Rhymes americane, echivalentul Nursery Rhymes britanice):

…unu-o ia de-a dreptul, altul zboară șui / unul zboară peste cuibul cucului .

Printre amintirile vagi din viață ale indianului, pe care întâmplările din spitalul Salem, Oregon le învăluie în fum și în același timp – odată cu apariția lui McMurphy – le amestecă cu realitatea, se află și această poezioară. În film explicația titlului o găsim la final, când doi din pacienți (cel care o ia de-a dreptul și cel cu zborul șui) mor, abia celălalt, care zboară peste cuibul cucului, reușind să evadeze din spital.

Zbor deasupra unui cuib de cuci

zbor-deasupra-unui-cuib-de-cuci-one-flew-over-the-cuckoos-nestMărturisesc că One Flew over The Cuckoo’s Nest (1975) este primul film ce l-am văzut vreodată. Nu că n-aș fi vizionat și alte filme în anii comunismului, dar este primul film care m-a făcut să caut romanul de la care a pornit și tot primul pe care mi-am dorit să-l revăd cu alți ochi după citirea cărții. Am să încerc să evit pe cât posibil povestea și să scriu doar despre facerea lui. Primul om din cinematografie care i-a întrezărit potențialul a fost celebrul Kirk Douglas, aka Issur Danielovitch Demsky, născut acum 98 de ani în Amsterdam, New York. Actorul a cumpărat (de la autor, bănuiesc, prin intermediul editorului) dreptul de ecranizare al romanului. O curiozitate: acest ultim supraviețuitor al așa-zisei Ere de aur a cinematografiei americane nu câștigase nici un Oscar pentru vreun rol (a primit totuși unul onorific, pentru întreaga sa activitate) iar investiția în acest film (cu încasări de 25 x bugetul) se pare că a fost făcută în ideea de a juca rolul principal. El a cedat drepturile fiului său Michael Douglas, care a considerat la data începerii filmărilor că tatăl său este prea bătrân pentru acest rol. Kirk nu l-a iertat pentru aceasta, dar a supraviețuit momentului. Vreau să spun că are și un blog pe Myspace. Bine, toată povestea asta cred că este o formă de reclamă, myspace.com declarându-l oficial cel mai bătrân blogger celebru – dar (video)blogul se pare că are la bază ideea generoasă a promovării blogging-ului printre tineri.

8-One-Flew-Over-the-Cuckoos-Nest-quotesPână la urmă Jack Nicholson a fost să fie cel căruia producătorii și regizorul Miloș Forman i-au acordat rolul principal, iar filmul este primul din istoria cinematografiei care câștigă cinci premii Oscar. O problemă a constituit-o alegerea actriței care să joace rolul principal: șase actrițe, printre care Ann Bancroft, Geraldine Page și Jane Fonda au refuzat pe rând, Loise Fletcher acceptând să participe la casting abia cu o săptămână înainte de începerea filmărilor, alegându-se pentru treaba asta cu un Oscar. Nu mai știu unde/când am văzut eu filmul, dar am fost atât de impresionat de el încât am dat fuga la Bibliotecă unde, culmea, am găsit cartea lui Ken Kesey. Am citit-o pe-ndelete, și am fost și mai încântat: pentru mine a rămas cartea de referință în ceea ce privește deosebirea între film și roman.