Arhive pe etichete: Mihnea Măruță

Nae Caranfil despre Cristian Mungiu și NCR

În continuarea interviului de la TIFF Lounge cu Mihnea Măruță, câteva comentarii ale lui Nae Caranfil despre Cristian Mungiu și Noul Cinema Românesc

Confundând ieri Mandragora Movies – producătorul Closer to the Moon – cu Mandragora Film (casa de filme a lui Cristi Puiu) puneam întrebarea New Romanian Musical – made by New Romanian Cinema? Făceam aceasta sub impresia dialogului încă netranscris despre Cristian Mungiu și NCR, în continuarea celor de aici, de acolo și de dincolo:

MM: Ați pronunțat aseară la deschidere numele lui Mungiu, mulțumindu-i pentru colaborare…

NC: Da, Cristian Mungiu a văzut primul scenariul, a fost de la bun început entuziasmat și m-a întrebat dacă vreau să colaborez cu el, i-am spus că bineînţeles. A durat ceva, pentru că e greu să finanţezi astăzi un film care să nu fie de la bun început calibrat pe sistemul festivalier, pe filmul de autor, apăsat de autor, radical stilistic, pentru care există coproducători străini orientaţi spre un public de nişă.

MM: Va avea „6,9…” o viață de festival?

NC: Asta depinde dacă vom fi invitați. Ideea e că pentru un film popular, pentru un spectacol ceva mai accesibil, ca acest „6,9 pe scara Richter”, e mai greu să găseşti finanţare, pentru că te situezi într-un fel de no man`s land: nu eşti nici în zona mainstream,  pentru că nu vorbim de un block-buster cu vedete, apriori vandabil în diverse teritorii, nici nu e vorba de film de autor în sensul acceptat astăzi de către festivaluri, şi anume un film dificil, care solicită atenţia, în loc s-o capteze.

Este o mare diferenţă între un discurs care solicită atenţia şi un discurs care captează atenţia. Sunt adeptul unui cinema care captează atenţia. Din acest punct de vedere, a durat un pic până când Cristian a reuşit să adune banii necesari. Oricum, a fost mai puţin decât ce ne propusesem să obţinem.

Întrebare din public: Care este bugetul minim pentru a face astăzi film în România?

NC: Asta depinde foarte mult de specificul filmului, nu există un buget standard. Pentru Restul e tăcere (2007) bugetul a fost de 2 milioane de euro. Noi speram să obţinem pentru acest film 900.000 de euro, până la urmă filmul s-a făcut cu vreo 650.000 – 700.000 de euro, abia la sfârșit fondul Eurimages ne-a ajutat să trecem la producția propriu-zisă

MM: Ce comedii credeți că vor rămâne, în timp, din cinematografia noastră dinainte și după anii 90?

NC: Dinainte, desigur în afară de clasicele O noapte furtunoasă și Directorul nostru de Jean Georgescu, rămân două filme din anii `80, pe care ar fi probabil ca dumneavoastră să nu le consideraţi comedii, dar eu le consider comedii: Probă de microfon și Croaziera (n.n. în regia lui Mircea Daneliuc). Post-90, scoţându-mă pe mine total din peisaj, căci n-am cum să fiu şi jucător, şi arbitru: Moartea domnului Lăzărescu.

MM: Ați fost etichetat fie precursor al Noului Val, fie o altă variantă a acestuia…

NC: Ideea de precursor nu mi se potrivește, eu am ales o cale şi stau liniştit pe… craca mea. Oricum, Noul Val are o stilistică total diferită faţă de ceea ce încerc să fac eu. E vorba de dramaturgie în cazul meu, şi non sau de-dramaturgie în cazul Noului Cinema Românesc.

Am o părere bună despre tot ce se întâmplă acum. Sunt filme cu certă valoare, după cum sunt şi unele eşuate şi mimetice. Sunt mai multe filme valoroase decât s-ar fi putut spera, în cadrul aceleiaşi estetici, aceleiaşi raportări la cinema – anume aceea a unui realism dus până la capăt, a unui realism radical, aş spune eu.

Realism radical în sensul în care totul trebuie să se întâmple ca în viaţă, iar progresiile sunt atât de subtile şi infime, încât zona de manipulare și anticipaţia spectatorului să fie minime. Spectatorul trebuie să aibă răbdare şi să mai ales să aibă încredere în cineast. Încredere că la sfârşitul filmului va fi înţeles ce s-a întâmplat şi ce s-a vrut a i se transmite.

Eu nu funcţionez aşa. Eu cred că filmul presupune un gen de manipulare. Accept fără rezerve că poziţia mea este o poziţie printre altele, nu este singura poziţie posibilă. Cred că manipularea prin cinema, manipularea prin pictură, manipularea prin poezie, manipularea prin muzică – sunt legitime. Manipularea prin politică ar fi puţin mai imorală. Dar arta poate să manipuleze la liber.

Instrumentele manipulării, dacă sunt mai vulgare sau mai subtile, dacă sunt artistice sau mai comerciale, aceasta e o altă discuţie. Nu pot să spun că un block-buster american manipulează publicul prin mijloacele cele mai elegante – manipulează grosolan! Dar există moduri de manipulare care sunt genial gândite: Shakespeare manipula. Spuneam acum mai mulţi ani că există două moduri în care poţi face dragoste cu publicul – seducţia sau violul, amândouă fiind legitime. Violul publicului nu are nicio latură penală.

Ceea ce vedem în cinematografia mondială de astăzi este o aplecare, o tendinţă de a folosi violul de multe ori. Trebuie să fie edgy, pentru a avea şanse, mai ales în festivaluri. E bine, e trendy să consume spectatorul la marginea suportabilităţii. Eu sunt adeptul seducţiei.

 

Musical românesc – 6,9 pe scara Richter

Am văzut un film relaxant, cum nu s-a mai făcut în România de multă vreme: la „6,9 pe scara Richter” nu vă recomand să mergeți cu pop-corn, pentru că s-ar putea să n-apucați să-l mestecați – de râs! Merge mai degrabă cu ceva suc (de soc), pentru că aduce cu o bomboană fondantă, plină cu muzică, dans, și-n care, în timp ce-o mesteci, mai pușcă și câte-un gag așa, mai crocant.

Fondantul știți ce este: un sirop de zahar, zaharisit. Așa și filmul, cum îi șade bine unui musical, este puțin siropos, fără să exagereze însă. După gust, așa cum sugeram, se pot adăuga soc, ori esență de rom… Marea noutate a filmului nu este, așa cum bine remarca Mihnea Măruță în interviul de la TIFF Lounge, scenariul și regia Nae Caranfil, ci muzica ȘI versurile Nae Caranfil. Așa cum am descoperit la Lounge un regizor sensibil, perfect conștient de poziția sa în cinematografia română (cu multe de spus pe această temă), veți avea și voi ocazia să descoperiți grație filmului un autor talentat, căruia nu i-au scăpat evoluțiile din domeniului comediei și musicalului intern (atât cât este) cât și internațional, încercând să ofere ceva nou.

După părerea mea – deși nu sunt un mare fan al genului, i-a și reușit.

Am detectat o tentă autobiografică, recunoscută parțial de regizor în interviuri (teama de cutremure și-a asumat-o): și criza vârstei de mijloc, printre cele trei surse de inspirație ale filmului, cred că-i aparține. O mențiune pentru jocul bun al lui Teodor Corban (într-un rol principal, Deddy sau Teddy), selectat de regizor înainte de a juca în Aferim! sau Un etaj mai jos, alta pentru rolurile feminine Kitty (Maria Obretin) & Bambi (Maria Simona Arsu) și ultimul, dar nu cel din urmă, marea descoperire a lui Nae Caranfil, Laurențiu Bănescu în rolul Tony.

Sursele de inspirație ale filmului „6,9 pe scara Richter”

Un prieten mi-a povestit odată istoria reîntâlnirii cu tătal său, care-și părăsise familia când el abia împlinise 5 ani. Peste ani, fiul devenind adult, tatăl are o așa-zisă… tentativă de „reîntregire” a familiei, ascunzând de fapt o agendă secretă. Acesta a fost impulsul inițial, cel pe baza căruia am lucrat și la care am adăugat câteva „ingrediente” neobișnuite pentru o comedie: sindromul maniaco-depresiv, obsesia iminenței unui cutremur devastator, criza vârstei a doua. Plus niște elemente de musical ce intervin spre finalul filmului.

În momentul de față a face un film din anii 70-80 presupune elemente de recuzită pe care nu le mai avem. Există colecționari de antichități, așa că putem avea șansa de a beneficia de obiecte de colecție care pot fi închiriate, dar a găsi un TV color din anii 80 în stare de funcționare este aproape imposibil.

MM: Care este relația dvs cu cutremurul?

Sunt terorizat, sau la etajul IV într-un bloc cu IX etaje și vă dați seama…

MM: Într-un bloc cu bulină?

Nu, dar spaima asta e și cumva rațională, adică îmi dau seama că nu ai ce face chiar dacă stai într-un bloc fără bulină, cutremurul te poate surprinde în vizită la niște prieteni, așa că… Nu mă sperie atât prăbușirea blocului, ci e mai mult o frică animalică, un soi de teroare a ce va fi atunci când se pornește cutremurul. Dar îmi dau seama că nu funcționează la toată lumea așa: după ce am terminat filmările am primit o vizită pe platou, era o clasă de copiii (chiar clasa fiului lui Cristian Mungiu) care s-au distrat, s-au amuzat teribil când s-au dat de-a cutremurul.

MM: Cercul dvs de apropiați trăiește aceeași spaimă?

De exemplu Sever Voinescu (redactor-șef la Dilema Veche) e și mai speriat decât mine, însă aceasta e o panică întreținută și de media…

…continuarea interviului, aici

Alegerea actorilor din “6,9 pe scara Richter” – o misiune dificilă

Nae Caranfil, în continuarea întâlnirii moderate de Mihnea Măruță, despre “6,9 pe scara Richter”, a cărei transcriere am început-o aici:

MM: Cam cât au durat repetițiile pentru musical?

NC: Antrenarea lui Laurențiu Bănescu pentru ultima scenă a durat o lună înainte de începerea filmărilor, și cam o săptămână înainte de secvența respectivă, de filmarea scenei finale… dar repetițiile cu actorii pe text au fost cam 10 zile, și nu cap-coadă, adică nu zi lumină, ci cam 1/2 de zi înainte de filmare.

MM: Să-i alegeți, a fost greu, înainte?

NC: Înainte da, a fost o perioadă lungă de probe, în care am văzut foarte-foarte multă lume, în care am ezitat, în care am rechemat actori şi actriţe despre care nu eram încă siguri. I-am rechemat pe unii chiar în repetate rânduri şi până la urmă am definitivat distribuţia care a apărut în film.

MM: La care ați fost cel mai pretențios, la ce rol?

NC: Păi la… sunt patru roluri la care a trebuit să foarte fiu pretențios; cele patru roluri principale, nu pot să le fac o ierarhie…

MM: Care trebuia să semene cel mai mult cu viziunea pe care o aveați?

NC: Cel puțin… Deddy (n.n. Teodor Corban) trebuia să semene cu viziunea pe care o aveam și Kitty (n.n. Maria Obretin) ei erau cei mai, să spunem așa, chiar cele mai delicate alegeri pe care trebuia să le fac. La Tony (n.n. Laurențiu Bănescu) aveam oarecare marjă, puteam să glisez puțin mai la dreapta sau mai la stânga, la Bambi (n.n. Maria Simona Arsu) la fel, în afară de faptul că trebuia să fie frumoasă, tânără și apetisantă, farmecul ei puteam să-l accept ca venind din mai multe posibile direcții.

MM: Cele mai complexe personaje, psihologic vorbind, sunt tatăl și soția?

NC: Da, și fiul (Laurențiu Bănescu) mi se pare destul complex dar, cum spun… de exemplu într-o primă viziune Tony ar fi fost mai în vârstă decât a ieșit în film. Adică gândisem un personaj ceva mai înspre 40 de ani sau chiar ușor trecut de 40, dar am fost atât de entuziasmat de talentul lui Laurențiu Bănescu încât mi-am recalibrat viziunea și am făcut un personaj ceva mai tânăr… (continuă aici)

Interviu Nae Caranfil, cu Mihnea Măruță

MM: Noutatea la „6,9 pe scara Richter” nu e scenariul și regia Nae Caranfil ci… muzica și versurile Nae Caranfil. Când ați studiat muzică, ce instrument ați studiat și de unde vine această pasiune?

NC: Daa… eh, muzica Nae Caranfil nu e chiar așa o noutate, pentru că la primele mele două filme, E pericoloso sporgersi și Asfalt Tango, la fel, eu am fost compozitorul partiturii muzicale, în colaborare pe atunci cu Anton Șuteu – după care n-am mai recidivat în zona asta.

Eu am făcut o școală de muzică timp de cinci ani, am studiat pianul, am renunțat în clasa a VII-a, deci la 12 ani; mi s-a părut mult prea greu și plictisitor tot acel… regim spartan de studiu. Am renunțat, spre dezamăgirea părinților mei, care mă vedeau deja pus pe o carieră de muzician și am anunțat clar că voi face cinema, după care, după niște ani, având un pian în casă – rămăsese ca o relicvă în familie – și fiind pasionat de music-hall-ul american, având acces la câteva partituri de la Biblioteca americană, le-am luat și am început așa, pe spezele mele proprii, mă rog, să refac o școală de muzică (bis, să spun așa), specializată în domeniul care mă pasiona pe mine.

l2

Am găsit un sistem de a mă acompania foarte rudimentar și-am început să cânt cu vocea. Și-am avut succes notabil la diverse petreceri.

MM: Ați apărut și-ntr-un film cântând…

NC: Da, în Filantropica, e adevărat. Așa că la filmul ăsta mi s-a părut absolut firesc să îmi fac pohta ce-am pohtit și să scriu aceste cântece, muzică și versuri.

MM: Câți ani ați studiat în a doua parte, acum, la maturitate?

NC: Păi n-a fost un studiu, mă jucam cu pianul, și nu e vorba de câți ani; când aveam chef mă aruncam pe el și mai cântam, compuneam, făceam… eu am compus un număr de piese muzicale care se constituie într-un musical cap-coadă, în 1985 la „comanda”, ca să zic așa, între ghilimele, a Teatrului Național din Cluj și… am primit un text / o piesă, și-am transformat-o într-un musical, am adaptat textul și am scris muzică și versuri originale. Am venit la Teatru, am început repetițiile și la o lună și jumătate după începutul… sau lansarea producției (deci, în fază de repetiții, nu eram încă…nu ridicasem toată piesa-n picioare), Consiliul județean de Partid a interzis spectacolul, încă în formare…

MM: Cum se numea?

NC: „De cealaltă parte a zidului”. Titlul însuși spune… adică dă motivația acestei interdicții. Dar textele pieselor erau destul de explozive, într-adevăr.

MM: Și ce s-a-ntâmplat cu acel musical?

NC: Păi, stă într-un sertar. Am înțeles că astăzi trupa Byron are concert, în mod aproape sigur va fi și una din piesele acelui musical pe care au preluat-o cu acordul meu și a devenit un hit în repertoriul său, care se cheamă, simplu, „De cealaltă parte a zidului”. Va fi performată în cadrul concertului din seara aceasta, probabil:

MM: Nu v-ați propus să-l reluați?

NC: Ba da, dar e complicat. Este un spectacol scump, e un spectacol pentru care am nevoie de timp, de colaboratori extrem de performanți, pe care cu greu… mi s-a părut, cel puțin în anii 90, mi s-a părut că nu-i pot găsi în România, deci trebuiau importați. Astăzi sunt mai optimist pentru că am văzut că se poate face totuși musical pe scenă în România, am văzut niște producții ale lui Răzvan Mazilu, am văzut mai multe lucruri și poate că-ntr-o zi am să mă arunc și-n aventura asta.

MM: Ce personal lipsește în România pentru genul ăsta de spectacol?

NC: În primul rând, coregrafii specializați, adică noi avem foarte mulți dansatori dar nu avem coregrafi de jazz dancing. Vorbesc de o coregrafie competitivă care să depăşească gimnastica de dimineaţă şi programul de Revelion…  (continuă aici)