Arhive pe etichete: Michael Keaton

Spider-Man: Homecoming (2017)

Al doilea reboot al seriei Spider-Man in mai putin de 5 ani revine cu Tom Holland (In the Heart of the Sea) in rol titular ca cel mai tanar Spider-Man de pana acum (personajul are 15 ani) si pentru prima oara un film cu el face parte din Universul Marvel, mentionand si scurta sa aparitei din Captain America: Civil War al anului trecut. Pentru cei care nu au vazut Civil War, nu va faceti griji pentru ca in primele cinci minute ale filmului avem parte de o recapitulare facuta chiar de Spider-Man sub forma unui vlog, o prima scena care ne spune la ce sa ne asteptam legat de stilul intregului film.

Cat priveste personajul lui Peter Parker, Tom Holland face o treaba excelenta si vedem de data asta un Spider-Man cu dorinta de afirmare in lumea super-eroilor, dar in acelasi timp si un adolescent cu probleme personale, iar cele doua lumi in care incearca sa coexiste se imbina usor si sunt la fel de captivante, mai ales in momentele in care viata personala se intretaie cu activitatea „eroica”.

Acesta este unul dintre putinele filme Marvel in care villain-ul ne este facut inteles cu adevarat si reprezinta un adversar potrivit pentru super-eroul de care avem parte, iar interpretarea lui Michael Keaton (Birdman) este probabil cel mai bun punct al filmului. Desi din trailere parea ca Robert Downey Jr. (Iron Man) va avea o prezenta semnificativa in film, acesta are doar cateva aparitii, iar acele moment urmaresc mereu evolutia personajului principal.

sp1
Nu m-am putut abtine sa nu o arat pe Marisa Tomei (May Parker)

 

Filmul urmareste o intriga de nivel personal si nu clasica distrugere a planetei, genul de film care mizeaza mai mult pe personaje si motivatiile acestora. Umorul functioneaza si el, iar marea surpriza au fost situatiile dramatice, bine scrise si cu un plus din partea actoriei. Asadar scenariul, la care au lucrat aproximativ 8 oameni, bun, bravo baieti! As mai avea de adaugat, pe langa evidentele efecte speciale, si cate ceva despre coloana sonora. Michael Giacchino (Rogue One) ne ofera langa tributul la melodia originala din seria animata Spider-Man si o coloana alerta, sau doar distractiva cand este cazul.

„Distractiv” ar fi si cuvantul pentru acest film. Sunt 2 ore si 13 minute de actiune, umor si drama, adica exact ce ne promite un film cu Spider-Man, in opinia mea cel mai bun de la Spider-man 2 de acum 13 ani. Este o directie noua si interesanta pentru acest personaj si sunt curios de viitoarele sale aparitii, prima fiind cea de la anul din Avengers: Infinity War. Pour les connaisseurs sunt 2 scene dupa final, prima ca o concluzie pentru film, deci recomand ca macar 1 minut sa nu fugiti de pe scaune.

MV5BODY2MTAzOTQ4M15BMl5BanBnXkFtZTgwNzg5MTE0MjI@._V1_SY1000_CR0,0,675,1000_AL_

O schimbare de linii la Hollywood?

Am văzut în primele luni ale lui 2016, când s-au dat premii pentru regie, scenarii, imagine și montaj, vreo patru festivități. S-au acordat multe titluri: cel mai bun actor / cea mai bună actriță în rol principal / secundar / dramă sau comedie, în Europa și SUA. Iar câteva din aceste premii au arătat ceva ce stă să se-ntâmple, nu peste tot în lume, ci acolo, la Hollywood, unde mai toate chelnerițele fac cursuri de actorie, iar șoferii se visează scenariști sau asistenți de imagine.

Pare să fie o schimbare de linii: finaluri de carieră, recompensate, la Globuri, cu rolul de cel mai bun actor în rol secundar pentru Sly. La EFA, cu cel mai bun actor pentru Michael Caine. Ca și în muzică (vezi concertele din Europa de Est a unor mari muzicieni, deja desueți pe meleagurile lor) și asemeni balenelor, majoritatea actorilor vin să eșueze (sau, mai onorabil, să ia premii pentru întreaga activitate) în Europa. De acest gen inegal de duel par a fi conștienți doar francezii, care au la premiile Cesar cea mai promițătoare actriță și cel mai promițător tânăr actor. Ei bine, aceste… proceduri, acceptate de europeni și de ziariștii străini de la Hollywood (care acordă Globurile de aur) nu au mai ținut la Oscar, fapt devenit evident după acordarea premiilor Academiei.

În Spotlight. Michael Keaton, după cântecul de lebădă zburătoare din Birdman, apare aproape complet încărunțit, schimbare vizibilă mai ales prin alăturarea de un John Slattery albit (mă rog, la fel cum a fost în toate seriile Mad Men, doar ceva mai slab) și un Liev Schreiber bărbos și echilibrat, matur. În comparație cu ei, Mark Ruffalo (tocmai fusese nominalizat la Globuri pentru tatăl maniaco-depresiv din Infinitely Polar Bear) pare numai bun să joace rolul tânărului ziarist în goana după subiecte fierbinți – așa că fuge tot filmul după dovezi.

Se toarnă tot mai rar epopei grandioase (și atunci, vezi Exodus: Gods and Kings, ies răsunătoare eșecuri), iar filmul nu mai umblă după roman (nu se mai caută ecranizările, decât, cel mult, după ficțiuni), dar îi copiază tendințele: împletirea (a cât mai) mai multor fire narative, în preferința pentru destinele împletite ale persoanelor comune, absolut obișnuite, în dauna urmăririi exclusive a destinului unui personaj principal – eroul sau protagonistul – și eventual, a câtorva personaje care-l pun în lumină: asociații săi, ca mentorul și sidekik-ul (colaboratorul) și antagoniștii sau antagonistul.

Un altfel de exemplu ne oferă The Big Short, unde câțiva iluștri necunoscuți (deținători de mici fonduri de capital) descoperă întâi slăbiciunile și apoi putreziciunea sistemului manipulat de marele capital, după care îi aplică ultima lovitură, doborându-l chiar cu armele falsificate de acesta din urmă. Aici își dau mâna (chiar dacă nu colaborează propriu-zis, ci doar se inspiră din ideile celorlalți) Michael Burry (jucat de Christian Bale), traderul Jared Vennett (Ryan Gossling) care propagă ideile lui Burry către Mark Baum (interpretat de Steve Carell), iar pe fir mai intră și Ben Rickert (Brad Pitt) după ce doi tineri investitori descoperă o hârtie a lui Vennet.

Dar această nouă tendință s-a văzut cel mai bine, cred, în The Revenant (pe care eu personal nu l-am văzut, fiindcă s-a comentat intens aici pe blog) și Steve Jobs. În cele două producții menționate, deși Leo și Kate iau Oscar pentru cel mai bun actor în rol principal, respectiv nominalizare (plus premiu la Globuri) pentru cea mai bună actriță în supporting role (termen mai cuprinzător decât rol secundar), prestațiile lor nu mai sunt de ajuns ca să susțină filmul, care nu ia The Best Picture, tocmai din cauza acestui stil deja, se pare, perimat de distribuție – cu actor principal și antagonist sau sidekik. Și atunci se pune întrebarea: asistăm doar la o schimbare de linii (o generație se lasă înlocuită de următoarea, nu înainte de-a o atrage în ultimele jocuri împreună) sau de o schimbare de direcție?

Spotlight-ul aurit

Cel mai bun film al anului trecut documentează specia pe cale dispariție a jurnalismului de investigație. Mă întrebam în seara dinaintea Oscarurilor ce mesaj vor transmite membrii Academiei Americane de Film, ca și cum cei 6000 s-ar putea ralia unei gândiri colective. Este clar că toți vorbesc între ei, și urmăresc Globurile, BAFTA și mai ales premiile SAG – sindicatul actorilor americani, care a „ghicit” în ultimii 8 ani (cu această ediție, în ultimii 9) câștigătorul Oscarului pentru cel mai bun film.

La urma urmei, la ce bun atâtea nominalizări? Chiar dacă știu că asamblarea secvențelor de film la montaj, de exemplu, poate fi determinantă – un film slab putând fi salvat prin montaj. Dar ce folos, mă gândeam după Globuri, că Spotlight și Carol au primit atâtea nominalizări, dacă nu au luat premiul pentru cel mai bun film? Ei bine, iată de ce. Pentru că per ansamblu, chiar dacă n-a excelat la nici una din categoriile la care a fost nominalizat, fiind depășit de alte filme mai bune în câte un aspect, Spotlight a fost acolo, în competiție, și a luat premiul pe care toată lumea îl anticipa.

Deci, dacă vreți să știți cine ia marele premiul la anul, urmăriți premiile Sindicatului și veți afla. Eu am fost mai curios de părerea ziariștilor străini de la Hollywood și de premiile cinematografiei britanice – BAFTA  și ale celei franceze – Cesar. Acum, în Spotlight, Mark Ruffalo mi-a plăcut mai puțin ca în alte filme (nu chiar așa mult ca în Begin Again, Foxcatcher sau, mai ales, în Infinitely Polar Bear). În filmul ăsta n-a prea făcut decât să alege de colo-colo ca un tânăr ziarist bezmetic, după rol. La fel ca și alți actori buni, Michael Keaton, John Slattery, Rachel McAdams sau Liev Schreiber, ca într-o redacție, nimeni n-a excelat.

N-am văzut nici un erou care să tragă echipa după el (poate, cu o mică excepție: șeful lucid, profesionistul trimis de Herald, care preluase ziarul). Un exemplu de capitalism luminat, dacă e să revenim la eroarea comună de gândire analitică. Față de contra-exemplul The Big Short, în care tot sistemul pseudo-economic este demascat, aici avem o singură componentă a sa. Oricum, credința americanilor este una personală, iar instituția bisericii dezavuată, dar nu asta este problema: jurnalismul de investigație suspectează de abuz orice instituție, și este, din păcate, singura forță care o făcea. Acum, tabloidizată.

 

Birdman

La începutul anului, pe când se acordau Globurile de aur și Premiile Academiei, începeam să scriu cronică de film. Apoi am publicat pe catchy.ro, la cererea Mihaelei Cârlan, câteva previziuni pentru Oscar. Ca să pot face pronosticuri a trebuit să văd (într-un timp destul de scurt) mai multe filme. Mi-au plăcut – atunci, pe moment – Benedict Cumberbatch în The imitation game, Steve Carell și Mark Rufallo în The Foxcatcher (Mark nu senzațional ca în Begin Again, dar un rol bun) și J.K. Simmons în Wiplash.

Majoritatea site-urilor de specialitate dădeau ca mari favorite peliculele Birdman și Boyhood. De asemenea, Grand Hotel Budapest, care luase crema la Golden Globes. Mi-a plăcut Boyhood – așa cum îmi place orice Linklater după seria Before Sunrise (1995), Sunset (2004), Midnight (2013) – dar nu l-am putut urmări până la sfârșit, pur și simplu mi s-a părut prea lung.

Un singur film n-am reușit să văd (nu, au fost două cu The Theory of Everything, nu aveam atunci chef de biografii, chit că-mi place Stephen Hawking), de fapt singurul film pe care n-am vrut să-l văd online, adică să-l piratez cumva (chit că nu știu să descarc filme, dar tot o formă de piraterie o consider și vizionarea online, chiar dacă e cvasi-legală) a fost Birdman. Citisem cronica și, din respect pentru ideea filmului, pentru actori, pentru regizor, aș fi preferat să-l văd într-o sală de cinema.

Din cauza jobului, n-am reușit s-o fac în timpul anului așa că l-am văzut abia aseară, pe Cinemax. Aveam ca elemente de comparație: The Humbling după Philip Roth, cu Al Pacino și Clouds of Sils Maria al lui Olivier Assayas cu Juliette Binoche și Kristen Stewart, ambele despre condiția actorului. Și ambele foarte bune în sens clasic (nimic cutremurător, ca să zic așa), astfel că eram convins că va fi o competiție strânsă pentru Oscarul meu pe această temă.

Dacă la Michael Keaton și Ed Norton mă așteptam să scoată roluri bune (în nota lor personală, totuși – himself acting) marea mea surpriză a fost Emma Stone, pe care am ratat-o de la debutul său ca actriță-puștoaică în distribuții comice gen The House Bunny și Paper-Man până la rolurile ceva mai pretențioase din Magic in the Moonlight. Mai bine zis, ochii Emmei Stone, pentru că ochișorii ei albaștri, fardați, exoftalmici sau cum vreți, fac jumătate din magia acestui film. Replica ei acidă de fiică răzgâiată care-l aduce cu picioarele pe pământ pe fostul star cinema Riggan Thomson, dialogurile (specialitatea casei, sexy romantism) cu pseudo-vedeta de cinema și privirea hăbăucă din final au făcut să merite filmul. Păcat de compania selectă că n-a prins măcar o nominalizare.