Arhive pe etichete: Michael Caine

Comediile de weekend (1)

Oz the Great and Powerful

Cum cinema-ul nu e mai un moft pe teritorii straine am apucat doar sa zaresc un 3D al ecranizarii povestii lui Oz pe cand eram pe acasa. Toate bune si frumoase cand vine vorba despre basme si cei de la Disney. Dar povestea sta altcumva, o simplitate scenaristica pusa in actiune de-o coloristica exacerbata precedata de un alb-negru clasic. James Franco e marele Oz s-au mai bine zis marele clovn, responsabil cu buna dispozitie a spectatorului prin atitudinea imatura si niscaiva glume. Chiar nu stiu din ce univers a picat aceasta varianta a povestii dar eu nu-mi aduc aminte ca trecutele ecranizari sa fi aratat asa, chiar daca nu-mi erau chiar asa dragi. Recomandat pentru spectacolul vizual unde filmul poate fi considerat o carte in imagini prevazuta cu mici sunete pe ici pe colo. Desigur merge drept relaxare intr-un weekend ploios cu dorinta de-a evada in lumea lui Oz.

Journey-2-The-Mysterious-Island-2012

Journey 2: The Mysterious Island l-am vazut in cautarea unui film de aventura si am descoperit ca fiind o varianta mult mai proasta a animatiei Atlantis: The Lost Empire. Desigur ca merge vizionat cand vrei sa mai zaresti cateva imagini frumos surprinse dintr-un spatiu  exotic cat se poate de fictiv. Mai departe povestea bazata pe binecunoscutele zvonuri la adresa misterioasei insule pe nume Atlantida, pare aceiasi relatare dar de mai proasta calitate. Si aici dam vina in primul rand pe interpretarile mediocre a actorilor: Dwayne Johnson, Michael Caine, Josh Hutcherson si domnisoara Disney, Vanessa Hudgens. Chiar nu stiu cum a fost prima aventura din aceasta serie de filme dar aceasta a doua parte vi-o recomand doar daca doriti sa mai alungati plictiseala de weekend printr-un film de aventura cu nitel umor si ceva actiune specifica genului acesta de filme.casa de mi padre

Mai departe va recomand comedia „Casa de mi Padre”, unde al nostru Will Ferrell dovedeste inca o data ca e inlocuitorul perfect al genului de rol interpretat de genialul Leslie Nielsen. Dar acest film e prea cuminte pentru a sta la masa cu productii ca „Anchorman: The Legend of Ron Burgundy” sau „Airplane!”, dar e indeajuns de bine facut incat sa-ti atraga atentia si sa te amuze prin tipul acesta de comedie.  De stiut ca avem de-a face cu un film vorbit aproape in totalitate in limba spaniola, acest fapt ii da o anume savoare comediei si te face sa razi auzind numai spaniola perfecta a lui Ferrell si celebra declaratie „yo soy Armando Alvarez„. Poti sa-l consideri o combinatie intre lumea western-ului si cea mexicana cu insertii din universul drogurilor toate prezentate intr-o maniera cat se poate de comica. La sfarsit filmului posibil sa va gasesc razand in stilul din videoclipul acesta.

X, Y and Zee

Aka Zee and Co. (1972), un film în care soția (Zee) și iubita (and Co.) exploatează diferite laturi ale personajului jucat de tânărul Michael Caine. Interpretată într-o notă cinica de pasionala Liz Taylor, Zee îi acordă libertate totală șarmantului și bogatului Robert – un arhitect în jurul căruia gravitează multe alte femei.

Ce poate ieși de aici? Câteva scene de excepție 🙂 ca și următoarea:

Filmul a stârnit la vremea sa câteva controverse, criticii menționându-l fie pentru unul unul din cele mai bune roluri ale lui Liz Taylor, fie stricat de indulgența regizorului Brian Hutton față de scenariul Ednei O’Brien – ori pervers, pentru scena de dragoste dintre soție și Stella (amanta blândă, jucată ca opposite al soției de Susannah York). Mi-am amintit de el, citind review-ul scris de Adriana-Ortansa Lazăr la mai-recentul Chloe (2009).

The Cider House Rules (1999)

Multe nume grele în acest film tradus în română Legea pământului: regizorul Lasse Hallström remarcat prin clipurile formației ABBA, trece în cinematografie unde face What’s Eating Gilbert Grape (1993) și, după acest film, Chocolat (2000). Caine este unul din cei doi actori nominalizați la Oscar în fiecare decadă a perioadei 1960-2000 (celălalt fiind Jack Nicholson). În 2000, odată cu Oscarul pentru rol secundar din acest film, Michael Caine a fost ridicat de regina Elizabeth în rang de cavaler (CBE), ca recunoaștere a contribuției aduse cinematografiei britanice.

Un alt nume este John Irving, care a adaptat scenariul după romanul său din 1985, câștigând un premiu Oscar pentru aceasta. Câteva elemente autobiografice (tatăl natural lui Irving – un pilot doborât deasupra Burmei –  a supraviețuit) întăresc povestea care putea fi una coming-of-age, a maturizării lui Homer Wells (Tobey Maguire, aici înainte de Spiderman), dacă nu ar fi fost despre avort și, pe undeva, despre dragoste. Pentru că trei (dacă nu chiar patru) povești de dragoste împletesc acest film nominalizat la 7 Oscaruri: a doctorului Wilbur Larch (jucat foarte englezesc, adică reținut, de Caine) pentru orfanul Homer, a lui Homer pentru Candy (Charlize Theron), a lui Candy pentru Wally (Paul Rudd) și una din baraca negrilor, a lui Arthur (Delroy Lindo) pentru fiica sa Rose.

Această locație secundară (Cider House) care dă titlul filmului, după regulile scrise pe perete (pe care negrii nu știu să le citească) se transformă în povestea decisivă care îl întoarce pe Homer la destinul pregătit de tatăl său adoptiv, dr. Wilbur. Astfel că filmul se termină previzibil și, respectând tropii narativi ai poveștii de Hollywood, devine o ecranizare de succes, ca mai toate romanele lui John Irving.

Mr. Morgan’s Last Love (2013)

Pentru că l-am vorbit de rău aici pe Michael Caine pentru nefericitul rol, sau mai degrabă nefericita sa (lipsă de) companie din Youth, mă simt obligat să amintesc de ultimul său film bun – care a trecut aproape neobservat – emoționantul Last Love.

Creditat ca nemțesc (producător? regizor?), cu un scenariu adaptat de regizoarea Sandra Nettelbeck după romanul franțuzoaicei Francoise Dorner, La Douceur Assassine,  și unde, cu sprijinul charismaticei cvasi-necunoscute Michelle Goddet care intră fin dans une affaire sentimentale cu văduvul Matthew Morgan interpretat – din ochi, din zâmbete și stângăcii – de Caine, atât de fin încât ne convinge și pe noi, nu numai pe el, ei bine nemțoaicei îi iese filmul carierei, scoțând o poveste plină de romantism.

Pentru mine a fost ultimul rol natural al lui Caine, în care acesta nu arată decrepit alături de o tânără, așa cum arăta de exemplu, holbându-se alături de Harvey Keitel la nurii Mădălinei Ghenea, ori, după un copac, la un cuplu vârstnic în rut. Are loc în acest film (deloc liniar, căci veți fi surprinși cu siguranță de twistul final) o întreagă epopee a bărbatului matur, capabil să-și contemple trecutul și să accepte cu demnitate prezentul, chiar și atunci când se află în fața ultimei provocări (căci, se știe, contează prima iubire – și ultima).

O singură scenă este de ajuns ca să înțelegeți despre ce este vorba – cuvintele sunt de prisos.

La grande bellezza (2013)

Sunt puține filme pe care pot să le văd – funcție de dispoziție. Sunt și mai puține cele pe care aș vrea să le revăd, iar unul din ele e La grande bellezza. O fi de vină La giovinezza, sau poate că vreau s-o revăd pe comunista de Sabrina Ferilli în locul capitalistei de Mădălina, și pe unchiul Servillo dansând în rolul lui Jep Gambardella pe acoperiș, în locul bunicului Caine dirijând vacile – chit că mi-a plăcut scena. Poate că vreau să-mi dau seama de ce-l prefer pe unul altuia, ori pe una alteia. Și da, vreau s-o revăd și pe sora Maria mâncând rădăcini.

toni

Prefer să revăd un film chiar așa, spart în imagini, plin de nostalgia trecutului, care să-mi reamintească totuși că La vita e bella, decât unul prea ancorat în timp, la opt și jumătate trecute cu nea Fellini de gât. Sunt de-acord că o generație întreagă de actori e pe cale să apună, dar nu vreau să-i văd pe toți în același timp, în același hotel, oricât ar fi el de luxos. Dacă n-am ajuns nici anul ăsta să văd Carnavalul de la Veneția, o fi un semn că n-am să mor, ca turistul japonez de la-nceputul filmului, de prea multa frumusețe (la Roma, unde duc toate drumurile). Nu știu ce gen i s-ar potrivi, nu e nici comedie, nici dramoletă. Poate nostalgie…