Steven Spielberg revine pe ecrane cu o adaptare după romanul science-fiction de succes al lui Ernest Cline, Ready Player One, şi reuşeşte să contruiască o lume plină de referinţe pop culture şi efecte vizuale care mai de care mai savuroase, care duc filmul undeva la limita dintre animaţie şi live-action judecând după durata copleşitoare în care acţiunea se petrece în lumea virtuală.
În anul 2045 realitatea este tot mai anostă şi oamenii aleg să se refugieze în mare parte a timpului în OASIS, un univers virtual unde poţi deveni cine vrei şi să faci aproape tot ce vrei, interacţionând cu ceilalţi jucători sau nu. OASIS este creaţia geniului, şi totodată introvertitului, tocilarului dacă vreţi, James Halliday (Mark Rylance), cel mai deranjant clişeu din film, acceptabil doar datorită prezenţei reduse pe ecran şi interpretării reuşite a lui Rylance. După moartea acestuia, toată averea sa şi controlul asupra acestui lumi virtuale îi vor reveni celui care va reuşi să dezlege un numar de ghicitori şi să găsească în OASIS cele 3 chei ascunse de acesta, ghicitori puternic înrădăcinate în copilăria şi tinereţea sa, de unde acest izvor de referinţe pentru anii ’80 şi ’90.
Astfel, Wade Watts (Tye Sheridan), un simplu tânăr din suburbii, devine primul care să găsească una dintre aceste chei şi atrage astfel atenţia corporaţiei IOI, condusă de Nolan Sorrento (Ben Mendehlson), care are de gând să preia controlul OASIS-ului şi să îl transforme într-o puternică armă de… marketing? (nu e foarte clar). Da, filmul este plin şi de astfel de idei despre controlul maselor, influenţa tehnologiei în viaţa cotidiană, pericolul la care ne expunem dezvăluindu-ne identitatea on-line şi însemnătatea unei vieţi trăite în lumea reală şi nu în mediul virtual.
Dar nu vreau să tărăgănez prea mult pe tema asta, pentru că spre deosebire de The Post, ultimul film al lui Spielberg, RPO este doar despre un singur lucru: distracţie, distracţie, distracţie. Şi da, după cele 2 ore şi 20 de minute de film pot spune că am avut parte de toată distracţia pe care mi-aş fi dorit-o. Un prieten mă întreba după film dacă i-aş recomanda cuiva să dea banii ca să îl vadă în cinema. Aş recomanda cu precădere celor care sunt pasionaţi de filme, jocuri, şi pop culture în general (aşa-numiţii „geeks”), pentru ceilalţi, dacă nu vă ştiţi atraşi de genul SF, s-ar putea dovedi plictisitor sau pueril, deşi glumele puşcă la un public mai larg, personajele sunt interesante şi relaţiile lor credibile, chiar dacă pentru prima jumătate a filmului singura faţă umană este cea a lui Wade, tranziţia între lumea reală şi cea virtuală este suficient de insesizabilă încât nu mai contează că ceea ce vedem sunt personaje CGI, ele funcţionează ca nişte caractere complet umane.
Pe lângă nenumăratele (în cel mai profund sens al cuvântului) referinţe vizuale sau verbale de la Back to the Future, la The Iron Giant, la John Hughes, la Mass Effect, la King Kong, filmul este presărat cu glume (cele mai bune livrate de I-R0k, interpretat vocal de T.J. Miller) şi concepte tehnologice inventive care arată impresionant, mulţumită muncii incredibile depuse pentru imaginea filmului. În alte capitole nu excelează cu adevărat, sunt prezente şi câteva personaje sub-dezvoltate, avem parte de mai multe clişee specifice genului, dar judecând după atmosfera generală aş spune că nici nu s-a dorit mai mult decât o experienţă vizuală şi plină de nostalgie pentru cei mari, iar atractivă pentru cei mai mici. Din acest punct de vedere au reuşit pe deplin.
În încheiere vreau să menţionez că scena mea preferată din film este un omagiu adus pentru The Shining (de unde şi replica din titlu), foarte reuşită, aproape horror dacă n-ar fi fost atât de amuzantă, scenă folosită impecabil ca instrument de avansare a poveştii. Hat’s off!
Filme care merită văzute 