Arhive pe etichete: Louis Jourdan

Contele de Monte Cristo (III)

Anii 60 reprezintă o perioadă interesantă din perspectiva ecranizărilor Contelui de Monte Cristo. În mai puţin de 10 ani, au fost realizate 5 ecranizări în 5 ţări europene, prezentând 5 viziuni diferite ale poveştii. În plus, fiecare ecranizare pare să sublinieze o altă trăsătură o Contelui, care uneori nici nu se regăseşte în personajul lui Dumas, sau care este mult exagerată faţă de roman.

1961, Franţa, Louis Jourdan, Claude Autant-Lara (2 părţi)

Louis Jourdan interpretează fără idoiala cel mai sensibil şi dramatic Edmond Dantès / Conte de Monte Cristo. Îndepărtându-se de personajul literar, acest Dantès este gata să renunţe la viaţa de marinar pentru a deveni soţul unei temătoare Mercédès. Plângându-se de soarta sa nedreaptă, nu este consolat de Abatele Faria, aşa cum arată Dumas. Dimpotrivă, Faria îl găseşte vinovat de indiferenţă faţă de suferinţa altora, o indiferenţă venită din fericire. Monte Cristo oscilează între caracterul său necruţător care îl împinge la răzbunare şi sensibilitatea sa naturală, la care se adaugă şi iubirea pentru Mercédès. Finalul îl găseşte pe Conte plin de remuşcări, intenţionând să părăsească Franţa. Neindiferent la rugămintea lui Mercédès de a rămâne cu ea, îi spune că personajul Contelui trebuie să dispară, pentru a-i permite altcuiva (Dantès, evident) să se reîntoarcă într-o bună zi. Astfel, se respectă cumva ideea din finalul romanului – “aşteaptă şi speră”, deşi intenţia de a reface cuplul iniţial Dantès-Mercédès nu respectă evoluţia personajului principal. Disponibil pe DVD.

1964, Marea Britanie, Alan Badel, Peter Hammond (12 episoade de circa 30 de minute fiecare)

Mini-serialul britanic oferă, după ecranizarea mexicană din 1942, un al doilea exemplu de fidelitate ridicată faţă de roman. Personajul principal capătă aici nu numai un accent britanic, dar şi o nobleţe mai rece decât cea franceză. Cu toate că are şi unele lipsuri iar unele scene sunt cam teatrale, acest mini-serial merită vizionat pentru că este, asemenea ecranizărilor mute, un supravieţuitor. Decenii întregi a fost considerat pierdut, ca multe alte bijuterii cinematografice englezeşti, dar a fost regăsit de curând şi restaurat, astfel că acum este disponibil pe DVD.

1965, Norvegia, Knut Risan, Kent Nilsen şi Alfred Solaas (4 episoade de circa o oră fiecare)

Pentru toţi cei care nu ştiu limba norvegiană, vizionarea acestui mini-serial reprezintă o adevărată provocare, care merită însă acceptată. În aceste condiţii, atenţia spectatorului care cunoaşte romanul se va îndrepta spre vizual (jocul actorilor, decor, costume etc.) şi chiar dacă vor rămâne replici, gesturi sau scene neînţelese, un spectator răbdător va fi răsplătit în final, mai ales că există şanse mari să înveţe măcar câteva cuvinte norvegiene. Povestea originală este respectată în linii mari, ceea ce facilitează înţelegerea acţiunii. Există evident şi unele digresiuni, dar acestea pot fi uşor interpretate printr-o atenţie deosebită asupra jocului actoricesc. Mult mai sărac în decoruri naturale, filmul se concentrează în general asupra scenelor de interior. Disponibil gratuit pe site-ul televiziunii norvegiene (fără subtitrări).

1966, Italia, Andrea Giordana, Edmo Fenoglio (8 episoade de circa o oră fiecare)

Este cea mai lungă ecranizare a romanului dumasian, ceea ce poate da naştere, în mintea şi inima spectatorului, speranţei de a vedea o reprezentare cât mai fidelă a poveştii Contelui de Monte Cristo. Cei ce au această speranţă, vor fi însă dezamăgiţi, pentru că filmul se îndepărtează, în detalii, de roman. Chiar şi aşa, nu este o ecranizare de ratat, mai ales pentru un spectator avizat, care va şti să umple golurile lăsate în poveste şi care se va putea amuza identificând acele detalii, uneori foarte mici, care o distanţează de povestea originală. De menţionat şi că Andrea Giordana are o abordare cam prea teatrală a personajului – suficienţa de sine pe care o afişează ar trebui să-l apropie de personajul literar, care dă dovadă de o superioritate aproape divină faţă de toţi ceilalţi, dar tocmai această trăsătură îl pierde. Disponibil pe DVD.

1969, Spania, Pepe Martín, Pedro Amalio López (17 episoade de circa 30 de minute fiecare)

Următoarea ecranizare ca lungime, după serialul italian. Ca şi acesta, sau chiar mai mult decât acesta, păcătuieşte în faţa unui iubitor al romanului printr-o îndepărtare, uneori gravă, de acţiunea descrisă de Dumas. O notă interesantă este dată de prezenţa multor actori în vârstă, ca urmare a încercării de a-i aduce împreună pe marii actori spanioli ai vremii. Această distribuţie are şi consecinţe ciudate sau amuzante – Eugénie Danglars, de pildă, pare să aibă cam aceeaşi vârstă cu tatăl ei, iar scenele dintre ea şi Danglars sunt deci neverosimile. Printre puţinele personaje interpretate de actori tineri sunt Mercédès, prea teatrală şi deci neconvingătoare, şi Haydée, mult diferită de personajul literar, afişând multă teamă şi lipsă de convingere în legătură cu răzbunarea morţii tatălui ei. Cât despre Conte, aici este un personaj nu foarte bine conturat, ci prezentat mai degrabă fragmentat: tandru până la pasional faţă de Haydée, fără a se înţelege însă dacă comportamentul lui este dictat de ceva mai mult decât un interes în a se răzbuna pe un duşman comun, mai ales că ea dispare brusc din poveste după procesul lui Fernand; deosebit de afectuos cu Albert; într-o relaţie de “prietenie” cu Danglars, care nu este însă explicată de acţiunea filmului; dorind să se răzbune pe duşmanii săi şi totuşi părând să nu aibă (prea mare) legătură cu ce li s-a întâmplat lui Fernand şi lui Villefort. Toate cele 17 episoade sunt disponibile gratuit în arhiva TVE (fără subtitrări).

-va urma-

Episoadele I şi II.

Letter from an Unknown Woman (1948)

Viena, la 1900. Stefan Brand, cândva un pianist celebru, se pregăteşte să părăsească oraşul în grabă, pe ascuns, pentru a nu onora un duel, fiindcă “onoarea este un lux pe care doar domnii și-l pot permite”. O scrisoare anonimă îl reţine; o scrisoare lungă, al cărui început îl înfioară: By the time you read this letter, I may be dead. Se aşează la birou şi începe să citească şi să-şi rememoreze momente din viaţă prin ochii unei necunoscute. Povestea începe cu mulţi ani înainte, când tânărul pianist, mutat într-un nou apartament, fermeca o şcolăriţă fără a şti de existenţa ei.

Scrisoare de la o necunoscută (1948), bazat pe nuvela omonimă a lui Stefan Zweig (1922), este, poate, cel mai mare succes al lui Max Ophuls pe tărâm american. Un proiect cinematografic ce reuneşte nume ca Howard Koch (scenarist împreună cu fraţii Epstein al legendarului Casablanca), Joan Fontaine (fermecătoare în Rebecca şi Suspiciune), și Louis Jourdan – aflat atunci încă la început de drum în filmul american.

În necrologul lui Joan Fontaine din The Guardian, filmul este numit “cel mai bun” din cariera actriţei. Şi de ce nu ar fi aşa, când trece cu o elegantă uşurinţă de la şcolăriţă romantică, la femeie fermecătoare şi apoi mamă devotată (pentru că fiul seamănă cu omul iubit), în toate trei ipostazele devorată de o dragoste neîmpărtăşită?

Iar Louis Jourdan, deşi fără experienţa partenerei sale şi chiar mai tânăr decât ea, dar servit de farmecul său european, face faţă cu brio performanţei lui Joan Fontaine. Rolul seducătorului Stefan, a cărui viaţă se împarte între o iubire ce părea la un moment dat eternă, muzica, şi iubiri de-o noapte, fără nume, fără chip, este unul grandios, poate cel mai bun al carierei sale.

Cei doi aduc pe ecran o poveste emoţionantă, ce ne poartă pe străzile înguste, prin restaurantele şi magazinele de modă ale Vienei din urmă cu un secol şi mai bine. Iar tragismul acestei poveşti este totuşi străpuns de un licăr de speranţă pentru unul din ei. Stefan primeşte, spre deosebire de echivalentul său literar Z., o şansă de a se mântui, prin asumarea, pentru prima dată în viaţă, a responsabilităţii pentru faptele sale.

I love you just as you are, ardent and forgetful, generous and unfaithful. I love you just as you have always been 

Letter from an Unknown Woman, Stefan Zweig