Arhive pe etichete: Liev Schreiber

O schimbare de linii la Hollywood?

Am văzut în primele luni ale lui 2016, când s-au dat premii pentru regie, scenarii, imagine și montaj, vreo patru festivități. S-au acordat multe titluri: cel mai bun actor / cea mai bună actriță în rol principal / secundar / dramă sau comedie, în Europa și SUA. Iar câteva din aceste premii au arătat ceva ce stă să se-ntâmple, nu peste tot în lume, ci acolo, la Hollywood, unde mai toate chelnerițele fac cursuri de actorie, iar șoferii se visează scenariști sau asistenți de imagine.

Pare să fie o schimbare de linii: finaluri de carieră, recompensate, la Globuri, cu rolul de cel mai bun actor în rol secundar pentru Sly. La EFA, cu cel mai bun actor pentru Michael Caine. Ca și în muzică (vezi concertele din Europa de Est a unor mari muzicieni, deja desueți pe meleagurile lor) și asemeni balenelor, majoritatea actorilor vin să eșueze (sau, mai onorabil, să ia premii pentru întreaga activitate) în Europa. De acest gen inegal de duel par a fi conștienți doar francezii, care au la premiile Cesar cea mai promițătoare actriță și cel mai promițător tânăr actor. Ei bine, aceste… proceduri, acceptate de europeni și de ziariștii străini de la Hollywood (care acordă Globurile de aur) nu au mai ținut la Oscar, fapt devenit evident după acordarea premiilor Academiei.

În Spotlight. Michael Keaton, după cântecul de lebădă zburătoare din Birdman, apare aproape complet încărunțit, schimbare vizibilă mai ales prin alăturarea de un John Slattery albit (mă rog, la fel cum a fost în toate seriile Mad Men, doar ceva mai slab) și un Liev Schreiber bărbos și echilibrat, matur. În comparație cu ei, Mark Ruffalo (tocmai fusese nominalizat la Globuri pentru tatăl maniaco-depresiv din Infinitely Polar Bear) pare numai bun să joace rolul tânărului ziarist în goana după subiecte fierbinți – așa că fuge tot filmul după dovezi.

Se toarnă tot mai rar epopei grandioase (și atunci, vezi Exodus: Gods and Kings, ies răsunătoare eșecuri), iar filmul nu mai umblă după roman (nu se mai caută ecranizările, decât, cel mult, după ficțiuni), dar îi copiază tendințele: împletirea (a cât mai) mai multor fire narative, în preferința pentru destinele împletite ale persoanelor comune, absolut obișnuite, în dauna urmăririi exclusive a destinului unui personaj principal – eroul sau protagonistul – și eventual, a câtorva personaje care-l pun în lumină: asociații săi, ca mentorul și sidekik-ul (colaboratorul) și antagoniștii sau antagonistul.

Un altfel de exemplu ne oferă The Big Short, unde câțiva iluștri necunoscuți (deținători de mici fonduri de capital) descoperă întâi slăbiciunile și apoi putreziciunea sistemului manipulat de marele capital, după care îi aplică ultima lovitură, doborându-l chiar cu armele falsificate de acesta din urmă. Aici își dau mâna (chiar dacă nu colaborează propriu-zis, ci doar se inspiră din ideile celorlalți) Michael Burry (jucat de Christian Bale), traderul Jared Vennett (Ryan Gossling) care propagă ideile lui Burry către Mark Baum (interpretat de Steve Carell), iar pe fir mai intră și Ben Rickert (Brad Pitt) după ce doi tineri investitori descoperă o hârtie a lui Vennet.

Dar această nouă tendință s-a văzut cel mai bine, cred, în The Revenant (pe care eu personal nu l-am văzut, fiindcă s-a comentat intens aici pe blog) și Steve Jobs. În cele două producții menționate, deși Leo și Kate iau Oscar pentru cel mai bun actor în rol principal, respectiv nominalizare (plus premiu la Globuri) pentru cea mai bună actriță în supporting role (termen mai cuprinzător decât rol secundar), prestațiile lor nu mai sunt de ajuns ca să susțină filmul, care nu ia The Best Picture, tocmai din cauza acestui stil deja, se pare, perimat de distribuție – cu actor principal și antagonist sau sidekik. Și atunci se pune întrebarea: asistăm doar la o schimbare de linii (o generație se lasă înlocuită de următoarea, nu înainte de-a o atrage în ultimele jocuri împreună) sau de o schimbare de direcție?

Spotlight-ul aurit

Cel mai bun film al anului trecut documentează specia pe cale dispariție a jurnalismului de investigație. Mă întrebam în seara dinaintea Oscarurilor ce mesaj vor transmite membrii Academiei Americane de Film, ca și cum cei 6000 s-ar putea ralia unei gândiri colective. Este clar că toți vorbesc între ei, și urmăresc Globurile, BAFTA și mai ales premiile SAG – sindicatul actorilor americani, care a „ghicit” în ultimii 8 ani (cu această ediție, în ultimii 9) câștigătorul Oscarului pentru cel mai bun film.

La urma urmei, la ce bun atâtea nominalizări? Chiar dacă știu că asamblarea secvențelor de film la montaj, de exemplu, poate fi determinantă – un film slab putând fi salvat prin montaj. Dar ce folos, mă gândeam după Globuri, că Spotlight și Carol au primit atâtea nominalizări, dacă nu au luat premiul pentru cel mai bun film? Ei bine, iată de ce. Pentru că per ansamblu, chiar dacă n-a excelat la nici una din categoriile la care a fost nominalizat, fiind depășit de alte filme mai bune în câte un aspect, Spotlight a fost acolo, în competiție, și a luat premiul pe care toată lumea îl anticipa.

Deci, dacă vreți să știți cine ia marele premiul la anul, urmăriți premiile Sindicatului și veți afla. Eu am fost mai curios de părerea ziariștilor străini de la Hollywood și de premiile cinematografiei britanice – BAFTA  și ale celei franceze – Cesar. Acum, în Spotlight, Mark Ruffalo mi-a plăcut mai puțin ca în alte filme (nu chiar așa mult ca în Begin Again, Foxcatcher sau, mai ales, în Infinitely Polar Bear). În filmul ăsta n-a prea făcut decât să alege de colo-colo ca un tânăr ziarist bezmetic, după rol. La fel ca și alți actori buni, Michael Keaton, John Slattery, Rachel McAdams sau Liev Schreiber, ca într-o redacție, nimeni n-a excelat.

N-am văzut nici un erou care să tragă echipa după el (poate, cu o mică excepție: șeful lucid, profesionistul trimis de Herald, care preluase ziarul). Un exemplu de capitalism luminat, dacă e să revenim la eroarea comună de gândire analitică. Față de contra-exemplul The Big Short, în care tot sistemul pseudo-economic este demascat, aici avem o singură componentă a sa. Oricum, credința americanilor este una personală, iar instituția bisericii dezavuată, dar nu asta este problema: jurnalismul de investigație suspectează de abuz orice instituție, și este, din păcate, singura forță care o făcea. Acum, tabloidizată.

 

Pawn Sacrifice (2014)

Sacrificiul de pion este un film biografic centrat pe „Meciul secolului” din momentul de popularitate maximă a șahului (1972), jucat între Bobby Fischer și Boris Spassky. Regizat de Edward Zwick, un specialist al genului (Ultimul samurai, Dragoste și alte dependențe, Glory), Pawn Sacrifice  pare să-și propună dezlegarea unei enigme dintr-un sport de nișă cum este șahul.

Fără să intre în prea multe detalii șahiste, Zwick explorează elementele biografiei fascinantului personaj care a fost Robert James Fischer, crescut, în America postbelică, de o mamă evreică, singură, într-o comunitate  cu teorii conspiraționiste. Aflând cum explică titlul, realizăm că regizorul se oprește aici cu explorarea: îi consideră cei doi MM (mari maeștri ai șahului) simpli pioni pe tabla de șah a războiului rece USA-USSR.

Iar această viziune simplistă (chiar propagandistică), este punctul crucial al producției americane. Scris, regizat și filmat în această cheie superficială (sub așteptările generațiilor care știu câte ceva despre personalitatea fascinantă a lui Bobby Fischer),  filmul respectă întrutotul cronologia, reușind să ofere câteva explicații cu privire la excentricitățile protagonistului. Însă tocmai din acest punct, în care se oprește fără a exploata filon pe care-l avea la dispoziție (germenii nebuniei), regizorul avea posibilitatea unei comori, dacă și-ar fi manifestat pur și simplu talentul, fără teama de a ieși din canoanele genului.

Poate bugetul, poate și castingul să fi avut contribuția lor aici? Tobey Maguire, cu o față copilăroasă pentru un maestru al șahului, face față rolului doar până la o vârstă; de la ora meciului, drama necesită un actor ceva mai straniu (gen Benedict Cumberbatch), care să ducă mai departe rolul, dezvăluindu-ne altceva din personalitatea rebelului care juca cu Spassky (bine interpretat de Liev Schreiber) o revanșă după 20 de ani, prin Serbia inamică NATO.

Oricum, pentru pasionații genului filmul este unul de referință, fiind singurul care atinge acest subiect. Mai există doar documentarul Lizei Garbus din 2011, Bobby Fischer Against the World, prin contrast cu care filmul respectă mai acurat datele biografice; însă documentarul, tot prin contrast, are mai multă dramă. De aceea, chiar dacă l-am găsit doar în engleză, vi-l recomand călduros, după vizionarea acestui film care prezintă subiectul „în mare”.