Arhive pe etichete: Kieslowski

Walesa: Man of Hope (2013)

Walesa. Czlowiek z nadziei e altceva decât un omagiu adus de regizorul Andrzej Wajda președintelui mișcării Solidaritatea, Lech Walesa, câștigător al premiului Nobel pentru pace. Nu e doar un simplu biopic al unui uomo paradoxale, e și un liant de mândrie națională poloneză în filmul acesta, care are totuși mult peste cele două ingrediente. Sub pretextul unui interviu luat lui Walesa (jucat de Robert Wieckiewicz) de celebra jurnalistă Oriana Fallaci (Maria Rosaria Omaggio, în „ton” cu Wieckiewicz), avem ocazia să recapitulăm (și fără să vrem, să facem o analogie) ce a însemnat de fapt, reformarea comunismului din interior.
–––––––––––––––––––––––––
Mai mult decât punctarea evenimentelor istorice „așa cum au fost”, filmul reușește să le interfereze cu viețile oamenilor obișnuiți (superbă faza cu pruncul lui Walesa sugând de la pieptul milițiencei), pentru a le aduce în actualitate. Fiindcă toată povestea începută în decembrie 1970 la Gdansk aduce cu ce s-a întâmplat la Brașov abia în 87 și explică de ce noi suntem cu aproape două decenii în urma Poloniei. Chit că am fugit cu pași mari după Europa, ceea ce la noi s-a întâmplat în 89, la polaci începea în 2 iunie 1979. Chiar dacă până la alegerile libere au avut de parcurs un drum lung, măcar au reușit să pună Sindicatul „Solidaritatea” în locul Cooperativei „Munca în zadar”.
–––––––––––––––––––––––––
Dacă scenariul diferă, traseul și actorii sunt aceiași: încep muncitorii, intră în scenă cumva și intelectualii, se dezvoltă presa liberă, apar și minerii, se apelează la armată… Așa că apare, firesc, întrebarea: de ce nu putea să apară acest „film” și la noi? Iar răspunsul e, probabil, omul providențial. Noi, românii, am stat în așteptarea lui, în vreme ce polonezii au făcut greve, s-au mobilizat unii pe alții, l-au scos la un moment dat pe Walesa la înaintare, dar nu l-au lăsat singur și nici nu l-au idealizat. Omul pleca la grevă oarecum cu acordul nevestei (Agnieszka Grochowska, în rolul frumos al Danutei), nu înainte de a repara căruciorul. Iar solidaritatea funcționa în primul rând în familie, de la emoționantele scene cu ceasul și verigheta, la încurajările reciproce.
 –––––––––––––––––––––––––
Un rol bun face și antagonistul personal al lui Walesa, securistul Nawislak (Zbigniew Zamachowski, care a jucat și în filmele lui Kieslowski). Spuneam că Wajda reușește să toarne (cu sprijinul scenaristului Janusz Glowacki, revenit în cinema după patru decenii) multă mândrie poloneză aici, susținând, foarte convingător, că polonezii au fost cei care au pregătit scena pentru transformările din Est. Am încercat pe cât posibil să nu fac spoiler, dar nu mă pot abține să nu reproduc scurte aserțiuni ale lui Walesa din film, ca să vă conving să-l urmăriți (cu toate comparațiile mele, nu e despre politică):
 –––––––––––––––––––––––––
– Nu ești un bun politician?
– Sunt un electrician!
– Cine v-a învățat să vă reacționați în felul acesta?
– N-am citit multe cărți… adorm la pagina 5, dar am instincte bune, pot să mă descurc pe cont propriu; mi-am reparat de unul singur mașinile de spălat…

Cetățeanul

Am mers cu mari așteptări la Obywatel, ultimul film al lui Jerzy Stuhr, actor reținut de mine în filmele lui Kieslowski și unul din cei mai apreciați în Polonia, care a parcurs de atunci mai multe etape profesionale în teatru și cinematografie, ajungând scenarist și regizor. Iar filmul său începe în forță, cu un hilar accident suferit de personajul principal.

Ca urmare, imobilizat pe un pat de spital, el trebuie să suporte vizitele personajelor (pentru el) secundare, dar despre care crede că i-au influențat destinul. Aceste vizite îi prilejuiesc o rememorare (pe etape personale și sociale) a vieții sale și a rolului jucat atât de persoane cât și de evenimente.

Mai multe despre acest film sper să reușesc să completez mâine. Până atunci vă las să urmăriți trailerul de mai jos (n-am găsit cu subtitrare în engleză, help!):

Three colors: blue7

În filmele lui Kieślowski toate sunt cu dus și întors. Cum se întâmplă-n viață, personajelor li se întoarce, ca într-o oglindă, ceva din ceea ce fac: Julie își vede eliberat doliul de apariția unei alte iubite, cu un alt copil; vecinei Lucille îi apare la streap-tease chiar tatăl ei. Faptele au consecințe: părăsirea lui Olivier are ca urmare căutarea acestuia, care, ignorat și probabil gelos, acceptă să continue munca soțului. Găsim plantate în filmele polonezului multe motive circulare (cu dus și-ntors și astea): cana de cafea, mingea, jucăria lui Antoine.

blueCea mai mare intensitate este a momentelor de absență a Juliei, care pare a încerca de-a lungul întregului film, un soi de suicid mintal, disociindu-se de toate amintirile și încercând să se îndepărteze de lume. Ea distruge notele ultimelor lucrări neterminate ale soțului și încearcă să se adâncească în nimicnicie, dar viața pariziană o forțează să se confrunte cu acele părți din trecutul său pe care nu vrea să și le amintească. (In)acțiunile sale par o încercare de autopedepsire. Trecutul o ajunge din urmă mai ales prin muzica pe care Julie o aude permanent în mintea ei.

kieslowskiRevenirea la viaţă după marea pierdere este posibilă doar astfel, din pasiune pentru muzică. Sunt patru tăieturi unde muzica lui Preisner pornește cu toate alămurile, simfonia gândurilor întunecând parcă privirea eroinei. Nu știm clar dacă sunt tăieturi de montaj până ce vedem scenele continuând cu camera de unde a fost lăsată. În mod ironic, după ce află despre copilul compozitorului, Julie devine muza lui Olivier, scoțându-i acestuia pe rând, întâi tobele, apoi alămurile și pianul, linia melodică rămânând în vocea unui singur flaut. Iar în momentul în care acesta nu găsește finalul,

– Asta e tot, deocamdată! îi spune el după ce-i prezintă completările sale

Julie devine mai mult decât o muză – ea este liantul între cei doi muzicieni, contrapunctul ce revine în final. Și iată altă oglindă… una muzicală: punctul și contrapunctul. Julie scoate din poșetă foaia găsită anterior pe pian:

– Mi-a zis că este un memento. Vedeți dacă puteți să-l introduceți!

O vedem la final scriind muzică cu fervoare, apoi mâzgălind o indicație: solo de flaut. Un final pe care Olivier îl refuză, preferând o piesă mai greoaie și stângace, dar care să-i aparțină lui. Vrea să semneze el creația, dacă nu acceptă s-o semneze ea: lumea trebuie să afle.

Three colors: blue6

tricolorKieślowski tratează aici libertatea în contradicție cu natura umană. Binoche joacă rolul Juliei Vignon, copleșită în urma unui accident rutier din cauza căreia își pierde familia. Julie nu este o supraviețuitoare, ea apare mai degrabă abulică, in-expresivă: nu prea avem de ales, pare să ne sugereze atitudinea ei, și trebuie să ne târâm crucea.

După ce-și revine din accident, Julie are un scurt interludiu amoros cu Olivier, fostul asistent al fostului soț, dar nu această scenă dezvăluie mizeria din viața ei, ci apariția unor pui de șobolan în debara. Așa că fuge la agentul imobiliar, decisă să schimbe apartamentul. Curios ce lucruri ne oripilează și ce nu, ce putem suporta, și ce ne poate scoate – la un moment dat – din casă.

blueFilmul s-ar fi putut termina oriunde în primele 60 de minute, dacă ar fi fost scris, regizat ori filmat în stil minimalist de către unul din promițătorii (foști) tineri regizori români contemporani. Fără a face spoiler, mai pot spune că sunt încă multe de văzut: urmează o scenă în care Julie își dă seama că soțul a cărui pierdere o (de)plângea iubise în ultimii ani pe altcineva. Plot point 2 cum ar veni, o a doua întorsătură a situației atunci când totul părea să alunece spre final.

Three colors: blue5

Blue07Am ajuns lorsque le moment quand sa nouvelle voisine – une salope, qui ne porte pas de cullotes – vient à  visiter Julie, et à remercier. Inserția poveștii lui Lucille mi s-a părut o aluzie la Chiriaș la Paris-ul lui Polanski. De câte ori văd un film ajung s-o dau, mai mult sau mai puțin corect, pe limba lui. Poate vi se pare ciudat, dar vă spun, mult mai rău e când citesc poezii.

Am revăzut cu ochii vecinei peștele de sticlă sau echivalentul său: candelabrul cu mărgele de sticlă – albastre și acestea. Muzica obsedantă ajunge să fie și diegetică, pusă în flautul homeless-ului adus într-o mașină italiană, la locul faptei și filmărilor, de către o frumoasă (iubită) blondă. ajuns aici, mie mi-a fost clar că văd mai mult decât un film: parabolă, colecție de simboluri?