Arhive pe etichete: Kevin Costner

Dragonfly (2012) – iubirea după viață

„Dragonfly” prezintă călătoria spirituală pe care un soţ o face pentru a găsi mesajul transmis de soţia lui din Lumea de Dincolo. 

Am dat peste „Dragonfly” (tradus Misterele libelulei) într-o dupăcamiază de sâmbătă, pe AXN. Filmul regizat în 2002 de Tom Shadyac se înscrie în arhiva personală de filme, în categoria celor „cu final neaşteptat” sau mai plastic spus, I did not see that one coming🙂 alături de Prestige, The Others, Dream HouseThe Illusionist sau Shawshank Redemption, ca fiind în egală măsură un film motivaţional, spiritual, dramatic şi thriller, datorită dozei de suspans atent presărată în momente cheie ale filmului.

Este motivaţional pentru că vorbeşte despre puterea iubirii dintre doi oameni, iubire ce nu se stinge odată cu dispariţia unuia din ei din această lume. Este spiritual pentru că noi,  români fiind, cunoaștem tradiţiile de pomenire a morţilor, credinţele legate de cei dispăruţi, ce continuă să ne vegheze din Cealaltă Lume – ori obiceiul de a aprinde candele pentru a le lumina calea, acolo unde sunt – toate în încercarea celor rămaşi de a nu se pierde pe ei înşişi, sub apăsarea durerii pricinuite de moartea cuiva drag.

Este dramatic pentru că nu îi lipseşte acțiunea, scenariștii Brandon Camp și Mike Thompson făcându-şi treaba prin alternarea scenelor de acţiune cu cele de explorare statică.

Povestea filmului este aceasta (spoiler alert): medicul Joe Darrow (Kevin Costner) își pierde soţia, pe Emily (Susanna Thompson) oncologist pediatru, într-o misiune a Crucii Roşii în Venezuela.

La mai bine de 6 luni de la moartea ei, Joe merge să o caute pentru a doua oară, fiindcă totul în jurul său pare să indice că Emily a lăsat un mesaj a cărui semnificaţie o poate descifra numai acolo, în locul pierii ei. La momentul plecării sale în misiunea Crucii Roşii, Emily era însărcinată. Satul în care ea ajută localnicii, aflat în apropierea unei magnifice cascade , este evacuat din cauza ploilor torenţiale.

Emily se urcă într-un autobuz alături de săteni și ceilalți membri ai echipei sale, autobuz ce le devine tuturor mormânt, alunecând şi căzând într-un râu străbătut de curenţi prea puternici pentru ca să poată supravieţui, chiar de-ar fi ieșit de acolo.

Emily era pasionată de libelule. Acestea, spune ea în amintirile lui Joe, sunt un talisman norocos al familiei, luând în cazul ei forma unui semn din naştere pe care îl are pe spate. Libelule care încep să-i apară lui Joe peste tot în cale după moartea lui Emily, iar el începe să creadă că soţia lui încearcă să îi spună ceva din lumea de dincolo: un presse-papier cu o libelulă în interior se rostogoleşte zgomotos pe podea în mijlocul nopţii, soseşte un pachet comandat de Emily înainte de plecarea în Venezuela, conţinând un carusel de pătuț în formă de libelulă, apoi Joe vede o libelulă strivindu-se de geam.

Joe îi promisese soţiei că se va ocupa de pacienţii ei (copii de la secția de Oncologie), daca ea ar păți ceva, însă dupa cele 6 luni durează doliul lui Joe, foarte puţini copii se mai află în spital, majoritatea fiind externaţi ori decedaţi.

Într-una din seri Joe face cunoştinţă cu Jeffrey (Robert Bailey Jr), un puşti care a avut mai multe episoade de moarte clinică și revenire la viaţă, experienţe din care s-a întors mereu cu poveşti despre aglomeraţia din tunelul de aşteptare spre Lumea de Dincolo sau despre cum se înălţa deasupra celor care încercau să îi salveze viaţa, plutind pe tavanul încăperii. Jeffrey îi spune lui Joe că a văzut-o acolo şi pe Emily şi că aceasta i-a dat un mesaj pentru Joe, însă nu îşi poate aminti pentru că era foarte multă gălăgie în tunelul de aşteptare și nu l-a auzit prea bine.

Tatăl lui Jeffrey îl avertizează pe Joe că de fapt fiul său încearcă să-și păcălească interlocutorii și că povestirile lui nu sunt reale. Dar întâlnirea cu micul pacient sădește în sufletul lui Joe câteva întrebări grave, care devin din ce în ce mai chinuitoare pe măsură ce trăieşte tot mai multe momente greu de explicat prin prisma logicii: oare soția lui încearcă să-i transmită un mesaj de dincolo? Oare a supravieţuit şi trăieşte pe undeva? Oare încearcă să se întoarcă la el şi de aceea îl cheamă la ea?

Kevin Costner joacă de minune acest rol, însuşindu-și trăsăturile unui bărbat cu sufletul zdrobit de durere, cu privirea rătăcită în gol, care trebuie să împace ateismul ce i-a fost pavăză toată viaţa cu semne ce par transmise dintr-o lume despre care el nu crede că există. În faţa atâtor indicii că ceva dincolo de puterea lui de înțelegere se întâmplă, Joe nu doar acceptă, ci transformă lupta de a afla ce încearcă să îi transmită soţia lui într-o bătălie supermă din care fie va ieși viu, fie își va reîntâlni sufletul pereche.

Comportamentul ciudat al lui Joe îi determină pe cei apropiaţi lui – medicul Ron, de pildă, interpretat de Ron Rifkin – să creadă că o ia razna şi de aceea are nevoie de o vacanţă lungă, departe de casa în care îl bântuie amintirile vieţii de cuplu. Joe devine din ce în ce mai bulversat de ceea ce îi pare drept mesajul pe care soția lui încearcă să i-l transmită, mai ales că o parte dintre copiii internați la Oncologie desenează obsesiv aceeași imagine:un fel de cruce unduită despre care nu știu a spune ce reprezintă.

“Nebunia” lui Joe culminează cu puternica senzaţie că un pacient i-a vorbit, deși omul era ținut în viaţă doar de aparate.

Insistenţa cu care le cere colegilor medici să îl mai lase două minute cu “mortul” duc la imobilizarea lui cu forţa şi arestarea pentru o noapte până când este scos de Miriam (Kathy Bates), vecina şi prietena lui avocată.

După acest incident, Joe acceptă să meargă alături de prietenii săi într-o excursie de rafting, punându-şi casa la vânzare şi lăsând vizionarea de către clienţi în sarcina lui Miriam. În ajunul plecării, Joe strânge toate lucrurile lui Emily, scoţându-le de prin dulapuri – prilej numai bun pentru o nouă scenă de suspans: mergând să ia un bec dintr-o altă încăpere pentru a-l schimbă pe cel care s-a ars, Joe găsește la întoarcere toate lucrurile puse la locul lor. Pe toate !!!

Într-un cadru ce îţi dă fiori pe şira spinării, un vânt puternic răscolește mai multe hârtii, şi culegându-le de pe jos Joe are revelaţia recentei perioade zbuciumate a vieţii sale: crucile care i-au invadat viaţa de la moartea lui Emily se află din plin pe harta cu locația unde urma să aibă loc excursia de rafting. Sunând un prieten, Joe află că desenele făcute de copii, crucile acelea care aproape l-au înnebunit, reprezintă cascade.

Amintindu-şi că într-o poză Emily se afla în vecinătatea unei cascade înconjurate de un curcubeu, Joe pleacă din nou spre locul în care a murit soţia sa, în Venezuela.

După mai multe obstacole şi o experienţă în care aproape se îneacă, suficient cât să-și vadă soția venind către el, Joe va găsi în sfârşit mesajul pe care Emily s-a chinuit cu atâta disperare să i-l transmită.

Şi credeţi-mă, este un mesaj mult prea tulburător şi surprinzător ca să nu îl descoperiţi singuri prin vizionarea acestui film deosebit:)
Fimul merită văzut cu atât mai mult cu cât întrebarea adresată continuă să ne “bântuie” mult timp după încheierea vizionării:
When we lose someone, are they lost forever?”

Risen: o zi fără de moarte

Nu e vorba de Iisus. Aici Iisus e un personaj secundar. Personajul principal nu este credința ci, dimpotrivă, este rațiunea și îndoiala. ”Am văzut un om mort și apoi am văzut același om viu. Aceste lucruri sunt ireconciliabile” spune Clavius, tribunul roman care îl crucifică pe Iisus și care apoi, asistă la scena în care Toma (necredincios sau doar rațional?) îi atinge lui Iisus rănile provocate de cuiele de pe cruce. Risen este un film cu sens care iese din tipicul filmelor de Paște cu care ne-au obișnuit alde Zeffirelli (știți despre ce film vorbesc), Martin Scorsese cu Last Temptation of Christ sau cu mai neortodoxul The Passion of Christ al lui Mel Gibson.

Risen nu încearcă nici să vă emoționeze, nici să vă șocheze și nici să vă sperie. Doar să vă facă să gândiți. Așadar, spune Clavius, am văzut un om mort, fără putință de tăgadă și apoi același om, fără nici o îndoială, viu. Lucrul aceste trebuie reconciliat. Rațional, este subînțeles. Trebuie să găsească șpilul. Oare e chiar viu? Are corp? Și dacă e viu, oare poate fi ucis din nou? Este un zeu? Am văzut cum dispare însă de ce apare din nou? Și de ce nu se arată tuturor?

Clavius este pe marginea credinței. Rațiunea îi este anulată însă nu poate înțelege acel ”privește în inima ta” și nici cum un lepros este vindecat doar pentru că are credință. Risen nu se referă la Iisus ci la Clavius. El este cel ridicat pentru că, mai important chiar decât apostolii, el este cel care, fără să creadă, dobândește certitudinea. Înainte, pe drum, Iisus îl întreabă: De ce te temi cel mai mult? Clavius îi răspunde: Ca nu cumva să mă înșel. La final, Clavius nu devine un credincios însă, mai important chiar, doar se convinge că nu se înșală: chiar poate exista ”o zi fără moarte”.

În tradiția filmelor pascale, Risen are și el decoruri și peisajele cu care suntem obișnuiți, are partea lui de sânge și de violență însă, mai mult decât atât, este senin. Nu exprimă credința manifestă a celorlalte filme, nu încearcă să impresioneze, nu te face să te simți vinovat că nu ești un credincios practicant. Te pune în pielea lui Clavius și îți spune: ”Există o zi fără moarte. E suficient să știi asta. E suficient atât”.

Pe Kevin Reynolds, regizorul filmului, îl știți pentru că e prieten cu Kevin Costner. Fandango, Robin Hood sau Waterworld? Ring a bell…? El e omul. Decent, exact, cu o abordare corectă și simplă. Nimic special la actori, nimic special la film, nimic extraordinar și nimic șocant. Doar că, la final, veți descoperi că nu e nevoie neapărat de credință și că nici nu e nevoie să fim apostoli. E suficient să nu ne mai fie teamă că ne înșelăm.