Arhive pe etichete: Katalin Varga

Box (2015) – îs muiere și-mi iau palme

Interesantă provocarea din ultimul film al lui Florin Șerban – chiar așa de interesantă, încât să fie achiziționată de Arte/ZDF din faza scenariului. O plauzibilă poveste de amor între un boxeur rom de 19 ani și o actriță unguroaică de 30. E posibil? În România de la început de secol XXI se pare că da, al doilea film de lung-metraj al lui Florin Șerban venind să ne-arate cum demontează Rafael, un puștan de 19 ani, apărarea unei roșcate mature, străjuită de un nas cu multă personalitate.

Slab concepute, autosuficiente (pentru persoane cu neuroni odihniți, probabil), lansările românești de anul trecut m-au făcut să merg cu speranțe prea mari la filme altfel, medii, de genul interogativelor sau exclamativelor De ce eu? ori Aferim! Și anul ăsta începuse destul de prost (cu Ilegitim), orice film românesc provocându-mi deja o ușoară strângere de inimă. Așa că nici nu mi-a venit să scriu despre mica surpriză București Non-Stop a lui Dan Chișu – film văzut abia anul acesta, pe HBO – pentru ca speranțele mele în cinemaul autohton să pâlpâie după Acasă la tata și Un etaj mai jos (difuzate tot pe HBO) și să reînvie după ce-am urmărit Box-ul lui Florin Șerban.

Adevărul e că regizorul rămăsese dator după mult-premiatul său Eu când vreau să fluier, fluier! (2010) – între premii, cel mai sonor, Ursul de Argint la Berlin. Spre deosebire de alți regizori care n-au înțeles cum de-a picat norocul peste ei și au profitat de expunerea Noului val, reșițeanul Florin Șerban dovedește că n-a făcut nici filozofia, nici facultatea de regie film degeaba. Recunoaște chiar, cu modestie, că ideea Box-ului (în care-i iese și o interesantă paralelă între teatru și box) a pornit de la ultima scenă, insuficient de convingătoare, din precedentul său film. Așa că, exploatându-și la maxim succesul festivalier, își acordă timpul necesar castingului pentru următorul său film. Își permite chiar, negăsind actorul potrivit, să-l formeze pe Rafael Florea, timp de doi ani, la cursuri de actorie.

box2

Problema pe care o abordează nu este doar a nepotrivirii rasiale; ori, chiar dacă pleacă de la o temă nerezolvată (cum pot interacționa persoane din medii absolut diferite), n-o ține pro sau contra, didacticist sau artisticist (îs artist, bag picioru-n ea temă, ajunge s-o propun), ci mizează pe universal: cum pot interacționa un bărbat și o femeie, în general; și ce face un cuplu să meargă, ori să nu mai…?

Hilda Peter (cunoscută în special pentru Katalin Varga și nedifuzatul, la noi, Berberian Sound Studio al britanicului Peter Strickland) face din mers și din câteva gesturi un rol interesant și până la urmă, convingător. Drept pentru care vă invit să urmăriți filmul, este unul lucrat, fără excese verbale (mă refer la înjurăturile omniprezente în producțiile ce vizează succesul de public). O să vă placă imaginea lui Marius Panduru, locațiile filmărilor (Sibiu, Sfântu Gheorghe și București), ca și istorioara înfiripată într-un mic orășel de provincie, în care există cel puțin o femeie frumoasă (ori cu nas mare), care are (măcar) un curtezan.

Amer (2009) – un film giallo

Amar este un film franco-belgian care a rulat aseară pe Cinemax. Îl puteți revedea mâine pe Cinemax2 imediat după ora 12. Eu abia aștept să-l revăd (întreg) pe 27, pentru că din cauza etichetei horror atașată în mod eronat prezentării filmului (a fost prima oară și ultima oară când voi fi apăsat pe butonul info al telecomenzii) am pierdut începutul filmului, făcând zapping pe alte programe până când, în lipsă de altceva, am trecut prin canalul pe care se difuza. Și n-am mai putut să schimb de pe el, deși îmi era foarte somn, asta pentru că oferă o experiență estetică de excepție.

N-am reușit să-mi dau seama exact de subiectul sau acțiunea filmului, dar scenele urmărite de mine stăteau în picioare singure – ba chiar au fost un răsfăț intelectual și vizual. Regizorii Hélène Cattet și Bruno Forzani (formează un cuplu de francezi stabiliți în Bruxelles în 1997) au făcut din Amer un omagiu postmodern al genului giallo. Pentru cine nu știe, giallo este un subgen al slasher-ului (primul film slasher este considerat Psycho-ul lui Hitchcock). Cuvântul „giallo” înseamnă galben în italiană și a fost folosit ca o etichetă – indicând că genul derivă din asocierea cu romanele ieftine de mister, foarte populare în Italia post-fascistă, care aveau coperțile galbene

În Italia, termenul definește thrillerul (de obicei de ficțiune polițistă/crimă, mister și sub-genuri de groază), indiferent de țara de origine. În țările anglofone însă, giallo este folosit pentru a desemna un anumit sub-gen de filme italiene polițiste/de crimă care includ adesea elemente de ficțiune de groază și erotism (similar genului francez fantastique). Giallo a debutat la mijlocul/spre sfârșitul anilor 1960, și-a atins punctul culminant în popularitate prin anii 1970, scăzând în următoarele decenii – deși unele producții de acest gen continuă să apară. Pentru cinefilii români, regizorul britanic Peter Strickland, care a debutat cu Katalin Varga, filmat în Ardeal și produs de Libra – casa de filme a lui Tudor Giurgiu, are în portofoliu un film din acest gen și anume Berberian Sound Studio (2012)– în care joacă și actrița româncă Fatma Mohamed (am comentat Duke of Burgundy aici).