Contele de Monte Cristo (I)

Pe 28 august 1844 apăreau în Journal des Débats primele două capitole din aventura lui Edmond Dantès, stârnind interesul cititorilor de pretutindeni. Romanul lui Dumas s-a consacrat ca o poveste de răzbunare prin excelenţă, deşi conţine mult mai multe niveluri de înţelegere şi personajul principal, ca şi aventura lui, este mult mai profund decât apare la o prima lectură. Răzbunarea este însă o temă foarte atrăgătoare pentru a şaptea artă, aşa că povestea Contelui de Monte Cristo a devenit foarte rapid una din preferatele regizorilor şi producătorilor încă din vremea filmelor mute. Timpul însă a fost necruţător, iar din multele variante mute ale Contelui au supravieţuit doar 5. Alte 15 filme, de diferite naţionalităţi (de la Franţa şi alte ţări europene, la cele două continente americane şi Rusia), tipuri (pentru micul şi marele ecran) şi durate (de la sub 2 ore la aproape 9 ore), s-au alăturat acestora în următoarele decenii.

Acest articol şi următoarele trei vor prezenta, pe scurt, cele 20 de ecranizări* ale romanului dumasian, cu unele recomandări personale. Primul set conţine cele 5 filme mute care au trecut testul timpului.

1908, Statele Unite, Hobart Bosworth în rolul Contelui, regia Francis Boggs

Este cea mai veche ecranizare a romanului şi merită văzut chiar şi numai pentru asta. Mai ales că are doar 14 minute. Evident, povestea este redusă la minim şi schimbată pe alocuri, concentrându-se pe dorinţa de răzbunare a Contelui. Poate fi vizionat, de cei norocoşi, pe Fandor.

1913, Statele Unite, James O’Neill, Joseph A. Golden şi Edwin S. Porter

Este bazat nu atât pe romanul lui Dumas, cât pe varianta lui O’Neill a piesei de teatru scrisă de Charles Fechter în 1868. Sunt eliminate poveştile secundare şi lipsesc multe informaţii care ar ajuta la înţelegerea poveştii. Accentul se pune, în mod greşit, pe povestea de dragoste dintre Dantès şi Mercédès, mult amplificată (cei doi s-au căsătorit şi au avut relaţii intime înainte de arestarea sa, şi astfel Albert este fiul său) – însă şi aceasta este prezentată destul de superficial. Disponibil pe DVD.

1918, Franţa, Léon Mathot, Henri Pouctal

Un alt supravieţuitor, un film pe care l-aş numi simplu “o bijuterie cinematografică”. Iniţial, filmul a avut o durata mai mare de 5 ore, însă doar 173 de minute au supravieţuit. Partea bună este că aceste aproape 3 ore pot fi vizionate, gratuit, pe site-ul European Film Gateway. Povestea este aici mult mai bine conturată şi, pentru prima dată, apare şi personajul feminin Haydée, căruia Dumas i-a încredinţat un rol deosebit de important – totuşi puţin exploatat în acest caz.

1922, Statele Unite, John Gilbert, Emmett J. Flynn

Mult mai faimos decât filmul din 1913, dar din nou foarte diferit de roman. Accentul este pus tot pe povestea de dragoste dintre Dantès şi Mercédès, care are aici o contrapondere în povestea de dragoste, inventată, dintre Haydée şi Albert. Contele, la fel ca Mercédès, renunţă la intreaga sa avere, pe care o donează pentru cauze nobile, iar cele două cupluri reunite vor trăi fericite din pescuit. Acest nou sfârşit este influenţat de tendinţa, de la acea vreme, a marilor industriaşi de a renunţa la o parte din bunurile lor materiale pentru a găsi adevăratele valori. Disponibil pe DVD.

1929, Franţa, Jean Angelo, Henri Fescourt

O a doua bijuterie franceză, această ecranizare a fost restaurată în 2006, îmbinând mai multe versiuni existente în arhivele GosFilmoFond (Rusia), în Archives Françaises du Film (Centre National de la Cinématographie) – versiune colorată, iniţial păstrată la Stiftung Deutsche Kinemathek – şi într-o colecţie privată (o copie Pathé-Rural). Francezii fac un pas mai departe şi reuşesc să redea o poveste mult mai complexă şi să creeze un personaj mai profund decât în 1918. Haydée reapare în poveste şi, de data asta, îşi îndeplineşte mult mai fidel rolul din roman. O schimbare interesantă faţă de roman, care se va regăsi ulterior într-o altă ecranizare, are loc în legătură cu procesul lui Fernand pentru trădarea lui Ali Tebelin: întrunirea unei comisii speciale a Camerei Pairilor este înlocuită cu un spectacol de tablouri vivante, în care Fernand o recunoaşte pe fiica paşei, Haydée. Demn de menţionat este şi un detaliu legat de distribuţie: Gaston Modot, aici în rolul lui Fernand, îl jucase în 1918 pe Bertuccio. Disponibil pe DVD.

-va urma-

*Nu intră aici ecranizările animate (şi ele destul de multe ca număr).