Arhive pe etichete: Jim Jarmusch

We need to talk about us

Nu, Dumnezeu nu joacă zaruri însă, din când în când, ne pune pe noi, oamenii normali, să ne purtăm o cruce care nu ne aparține. Și noi credem că e o întâmplare, un accident. Uneori Dumnezeu poate să ne spună: ”Hei, ai creat viață! Ești responsabil pentru ea!”. Și de aici începe calvarul.

We need to talk about Kevin este un film despre o mamă care nu știe cât de mult trebuie să fie responsabilă pentru viața pe care a creat-o. A creat un monstru…? Sau a dat naștere unui copil normal pe care doar o neștiută traumă a copilăriei l-a transformat într-un monstru..? Este mama vinovată pentru ororile copilului..? Sau este copilul o pedeapsă divină pentru păcatele mamei..?

Este un film in care Tilda Swinton (pe care nu se poate să nu v-o reamintiți din Only lovers left alive al lui Jarmusch dar pe care sunt sigur nu v-o reamintiți în rolului dnei D. din Grand Budapest Hotel al lui Wes Anderson sau din rolul ironic și schizoid al gemenelor jurnaliste mondene din Hail Caesar al fratilor Coen) joacă incredibil de bine rolul unei mame care trăiește drama de a fi adus pe lume un copil – monstru. Este vinovată..? Este doar responsabilă..? Kevin, copilul ei, este doar un copil normal cu o traumă din copilărie care a crescut în el ca un cancer și l-a transformat într-un sociopat sau este, de la început, din naștere, un monstru pur și simplu..? Și atunci, ce poate ea, mama, să facă..?

Întregul film este marcat de privirea rătăcită și de figura androgină (femeie- bărbat, mamă – băiat) a Tildei Swinton. Și de culoarea roșie. Filmul începe abrupt și agresiv cu o ”la tomatina” atemporală, cu bătaia de roșii anuală care are loc în nu mai știu ce oraș din Spania și care se transformă într-o orgie totală de roșu. Viața la modul pur și aproape orgiastic. Tilda, mama încă nenăscutului Kevin, purtată pe brațele necunoscuților, acoperită de roșu, aproape înecată de valul de roșii strivite din stradă. Și apoi, imediat, alt roșu, nu cel vital și orgiastic ci roșul agresiv, al sângelui și al urii, al vopselei aruncate cu dispreț pe casa ei de către oamenii care o urăsc pentru că are un copil monstru, frica, angoasa unei mame care nu mai știe să trăiască în lumea în care propriul copil a adus moarte și nu viață. Roșul este și viața și moartea aici.Așa cum mama este și păcătoasă și victimă.

Veți vedea un film fără adâncime, fără nici un fel de perspectivă. În acest film decorurile nu contează, planul doi nu există. Și dacă totuși există, este adesea blurat și privit în ceață. Este un film în care doar mama este figura centrală și este un film despre dragostea de mamă. Dusă până aproape de aberație. Dar, tocmai de aceea, cu atât mai mare și mai intensă.

We need to talk about Kevin este e fapt, un We need to talk about us. Este un film nu despre Kevin, copilul monstru, ci despre noi, despre părinții lui, despre cât e mult îl putem iubi și cât de mult trebuie să însemne pentru noi. Și până la urmă răspunsul e simplu: îl iubim mereu până la capăt, orice ar fi, orice ar face, orice ar spune lumea. Pentru că nu putem face altfel.

Vedeți filmul acesta cu răbdare și cu credință. Pentru că, se pare, până la urmă, mai mai mereu iubim fără măsură.

Azi ne vedem la Cannes

Chiar dacă nici anul ăsta n-am ajuns la Cannes, avem șanse ca deseară (cel puțin la momentul anunțării câștigătorilor Competiției Oficiale), să fim cu sufletul acolo. Nu contează cine de renumele cui va beneficia, Puiu de laurii lui Mungiu ori Bacalaureatul lui Mungiu va fi săltat de calitatea Sieranevadei lui Puiu – de câștigat va avea cinematografia română. Cronicile favorabile curg atât la Mediterană cât și peste canal, așa că… le ținem pumnii regizorilor români.

Cristi Puiu va lua cel puțin premiul pentru scenariu cu a sa Sieranevada, în vreme ce la Palme d’Or mai concurează Maren Ade cu Toni Erdman, Mungiu care ia cel puțin premiul pentru regie cu Bacalaureat, premiului juriului (luat anul trecut de The Lobster) sau marele premiu al juriului (acordat anul trecut filmului Son of Saul) și americanul Jim Jarmusch cu Paterson – al cărui protagonist este un șofer de autobuz poet. Interpretul acestui rol, actorul american Adam Driver, este considerat favorit la câștigarea trofeului pentru interpretare masculină.

Festivalul a fost marcat și de câteva prestații reușite ale actrițelor, la premiul pentru interpretare feminină fiind două favorite: una este brazilianca Sonia Braga, în rolul unei sexagenare independente și tenace, care se confruntă cu un promotor imobiliar în Aquarius, iar cealaltă, actrița irlandezo-etiopiană Ruth Negga, soția cuplului mixt din Loving.

Cotațiile criticilor de la Cannes

După ultimele proiecții ale filmelor aflate în competiție, putem avea o privire de ansamblu, un top al criticilor de film aflați pe Croazetă – ca să ne facem o idee despre ce ar putea alege juriul – cu mențiunea că balaurul cu nouă capete, cum este numit în glumă juriul din acest an, este format din regizori, actori și producători, nu din critici de film.

Declarați favoriți de critici sunt Maren Ade cu filmul „Toni Erdman”, Jim Jarmusch cu „Paterson” și, așa cum aminteam aici, românii Cristian Mungiu și Cristi Puiu cu „Bacalaureat” și „Sieranevada”. Dacă ar fi să funcționeze o logică a compensației, unul din cei doi regizori români ar trebui să beneficieze de ratingul de țară și să le sufle premiul celorlalți favoriți. Din păcate, așa cum mă temeam, intrarea în competiție a lui „Elle” regizat de belgianul Paul Verhoeven, și a britanicului Ken Loach care a emoționat publicul, cu „I, Daniel Blake”, printr-o prospețime intactă la 80 de ani, – au complicat lupta la vârf.

Tot în ultima zi de competiție, în tandem cu „Elle” a fost proiectat și „Le client” al iranianului Asgjar Farhadi, o altă posibilă surpriză. Și o veste bună, ca o confirmare a optimismului nostru legat de ratingul de țarăregizorul Bogdan Mirică a câştigat premiul criticilor de film (FIPRESCI) pentru „Câini”. Premiul secțiunii Un certain regard a fost acordat filmului The Happiest Day in the Life of Olli Mäki în regia lui Juho Kuosmanen.

„Toni Erdmann”-ul tinerei nemțoaice Maren Ade a obţinut acelaşi premiu FIPRESCI, în cadrul Competiţiei Oficiale. Filmul spune povestea unui tată ce face o vizită surpriză fiicei sale, care lucrează în Bucureşti – România (Ada Solomon figurează printre coproducători).

Care film românesc câștigă la Cannes?

Filmele românești sunt încă, înainte de închiderea proiecțiilor, favorite la Cannes. Cronicile elogioase de până acum ne dau speranțe la palmares: Fără să trâmbiţeze, România domină competiţia anul acesta la Cannes. O ţară mică dar un cinema enorm – Le Figaro.

”Bacalaureat”-ul lui Cristian Mungiu, care a avut vineri premiera mondiala în competiția Festivalului, a entuziasmat critica de pe Croazetă şi a fost primit cu ovații atât de publicul de la Cannes cât şi de cel din Bucureşti – o dublă lansare cam riscantă, după părerea Piratului cinefilȘi iată-l pe Mungiu care a ucis concurența! după criticul de film Thomas Gastaldi. De fapt cotațiile majorității criticilor consultați de revista Screen International așează producțiile românilor în topul celor mai bune filme din Competitia Oficială (aproape de Jim Jarmusch și Maren Ade), ceea ce înseamnă că nu ne facem speranțe deșarte.

Întrebarea nu este dacă vom câștiga un premiu ci pe care dintre ele (fie acesta Palme d’Or) și mai ales cine îl va lua? Să fie deschizătorul de drumuri (și premii festivaliere) în cinemaul românesc, Cristi Puiu  (un decrețel, așa cum a numit Mungiu generația), ori deja-premiatul cu Palme d’Or, Cristian Mungiu (un pui al său, așa cum îi consideră Puiu pe toți epigonii ce i-au urmat)?

„Bine, n-aş merge până acolo încât să-i spun lui Mungiu că ceva din Palme d`Or-ul ăla e şi al meu” – spunea Puiu în interviul cu Lucian Georgescu. Dar pe undeva, sincronizarea celor doi mari regizori la Cannes nu pare o simplă coincidență, ci – cel puțin din partea lui Cristi Puiu – o revanșă, sau ușa deschisă unei compensații.