Este o mare diferența temporală între teatru și film – o piesă se joacă, iar filmul se vizionează. Jocul înregistrat (la rece) de camera de filmat se va proiecta apoi în sala de cinema, de câte ori se vor găsi spectatori interesați. Spre deosebire de piesa de teatru, unde contează afișul (cu numele autorului și al actorilor), și abia apoi jocul, în film subiectul este cel care prevalează. Imaginea are valoare de mărturie – iar ca să o vizionăm în continuare, primele imagini trebuie să fie veridice: să ne introducă într-o (altă) realitate pe care s-o acceptăm ca oarecum paralelă cu a noastră, și nu perpendiculară.
Cam prea-lunga introducere a filmului de astă-seară se datorează faptului că urmează să văd înregistrată (în final) și pe film piesa unui actor, Al Pacino, scrisă de alt actor și autor, Ira Lewine. Și pentru că o altă diferență între piesa de teatru și felia de film este interactivitatea (cel puțin la piesele clasice): mergem la teatru ca să urmărim jocul actorilor iar la film ca să trăim, cel puțin într-un plan imaginar, o experiență de viață, reconstituită.
– continuă aici –
Filme care merită văzute 