Arhive pe etichete: Jeremy Irons

The man who knew infinity (2015)

Omul care cunoaște infinitul este un biopic britanic turnat după cartea cu același nume scrisă de americanul Robert Kanigel. Un film artistic despre matematicieni, despre ceea ce apropie arta și științele exacte – pe care oamenii s-au străduit să le separe.

Naratorul este profesorul Hardy (interpretat de Jeremy Irons) de la Trinity College, a cărui curte găzduiește mărul lui Newton. Aceasta este locația în care debutează, promițător, povestea care-l prezintă pe Hardy laolaltă cu profesorul Littlewood, un alt personaj care-și face apariția fiind Bertrand Russell. Actorul Dev Patel interpretează rolul matematicianului indian Srinivasa Ramanujan din Madras, care ajunge în timpul primului Război Mondial la Cambridge, invitat de Hardy să-și demonstreze misterioasele formule.

brayn

Sub îndrumarea englezului, el își afirmă talentul la Trinity College, devenind un pionier al teoriilor matematice și unul dintre cei mai mari matematicieni ai secolului al XX-lea. Un film plin de substanță, în care un tip de limbaj (cel cinematografic) reușește cu mijloacele sale să pună în valoare un alt limbaj universal, al cifrelor. Dar limbajul nu este decât un vehicul pentru transmiterea ideilor, iar filmul iese din abstract, revelând dificultatea cu care reușesc oamenii să-și valorifice ideile ori să le pună în valoare.

Într-un blocaj al celor două personaje, este pus în discuție destinul ideilor esențiale, pornind de la câteva întrebări puse de Hardy lui Ramanujan.

– De ce crezi tu că ei vor să eșuăm?

– De ce faci ceea ce faci?

Trecând prin aceste puncte de inflexiune, povestea pare a intre pe un traseu dramatic, însă cele două personaje nu pot depăși diferențele care îi separă ca personalități, chiar dacă se recunosc, se respectă și se potențează (aparent) unul pe celălalt. Cu tot harul lui Jeremy Irons, acest Hardy reușește să obtureze misterul personajului Ramanujan interpretat de Dev Patel; este un dezechilibru în relația dintre cele personaje, ceva lipsește, iar acel ceva se răsfrânge și asupra filmului.

În final, nu rămânem cu nimic nou față de A Beautiful Mind (2001) sau Eternal Sunshine of the Spotless Mind (2004), decât cu senzația unui deja-vu și a șansei (ratate) de a pătrunde în intimitatea celor mai luminate minți ale începutului de secol.

 

 

Reversal of Fortune (1990)

Pe 16 martie 1982, americanii primeau aprobatori condamnarea la 30 de ani de închisoare a lui Claus von Bülow pentru două încercări consecutive de a-şi ucide soţia, Sunny von Bülow, în decembrie 1979 şi decembrie 1980. Pentru recursul de la Curtea Supremă din Rhode Island, von Bülow apela la profesorul Alan Dershowitz, autor în urmă acestei experienţe al cărţii Reversal of Fortune: Inside the von Bülow case (1985). La cinci ani de la apariţia acestui volum, se lansa filmul Reversal of Fortune (1990), în regia lui Barbet Schroeder, cu scenariul adaptat asigurat de Nicholas Kazan şi avându-i în rolurile principale pe Jeremy Irons (Claus von Bülow), Glenn Close (Sunny von Bülow) şi Ron Silver (Alan Dershowitz).

Filmul ilustrează pregătirea recursului de către Alan Dershowitz şi echipa sa, cele două întâmplări din 1979 şi 1980 fiind prezentate în flashback-uri. Într-un mod ingenios, Schroeder alege să îi dea rolul de narator lui Sunny von Bülow, ea introducând spectatorul, căruia i se adresează direct, în povestea filmului: “This was my body. On December 27, 1979, I lay în bed all day. Whether I was asleep or in a coma later became a subject of dispute. […] Second coma. My pulse was 38, my temperature 81.6 degrees. […] I never woke from this coma and never I will. I am what doctors call ‘persistent vegetative’, a vegetable. According to medical experts, I could stay like this for a very long time, brain-dead, body better than ever. […] You are about to see how Claus von Bülow sought to reverse or escape from that jury’s verdict”. Tot ea prezintă şi concluziile: “Claus von Bülow was given a second trial and acquitted on both counts. This is all you can know, all you can be told. When you get where I am, you will know the rest”. Iar între cele două momente de început şi sfârşit, mai are şi alte intervenţii prin care comentează întâmplările relatate. Realizat în 1990, Misterul familiei von Bülow nu menţionează totuşi divorţul lui Claus de soţia sa, în 1987, şi, de data aceasta neavând cum, moartea lui Sunny von Bülow în 2008 (tot decembrie), după aproape 28 de ani de comă.

Filmul nu încearcă să îl disculpe în faţa spectatorului pe Claus von Bülow, ci lasă suspiciunea să planeze asupra lui. În timp ce profesorul Dershowitz îşi schimbă complet părerea despre el (de la “Oh, he did it. He did it” la “I now believe Claus is innocent”, trecând prin “True or not, we’ve gotta convince the judges that you are innocent”), chiar înainte de a afla că recursul a fost câştigat, ni se prezintă o ipoteză în care von Bülow nu a ucis-o pe soţia sa, dar a ‘ajutat-o’ în încercarea ei de a se sinucide: “This time he wants her to succeed”. Iar scena finală, în care von Bülow cere la farmacie, în glumă dar cu o figură extrem de serioasă, un flacon de insulină, lasă spectatorul pe deplin confuz. În plus, felul în care se tot declară nevinovat ne face să ne întrebăm: este el cu adevărat nevinovat sau doar joacă, extrem de bine, rolul unui om nevinovat?

Claus von Bülow: I want the best people in the world on our side, the most prestigious experts. Nobel prize-winning scientists, some of your colleagues at Harvard.

Alan Dershowitz: Wait a minute, Claus. We got a little problem, OK? People like that, we can’t control. They find one incriminating fact, they’ll tell the world.

Claus von Bülow: I’m not afraid, Alan. Let the chips fall where they may.

Alan Dershowitz: That’s what an innocent man would say.

Claus von Bülow (zâmbind): I know.

Claus von Bülow: […] isn’t the truth the simplest way, Alan?

Claus von Bülow: Innocence has always been my position.

Îndoiala privind vinovăţia sau nevinovăţia lui von Bülow este alimentată şi de remarcile făcute de Sunny, care se întreabă (şi astfel îl face şi pe spectator să se întrebe) dacă soţul ei este diavolul: “Looking at him now, the issue seems simple. Is he the devil? If so, can the devil get justice? And all this legal activity… is it in Satan’s service?”. Trebuie remarcată aici şi coloana sonoră, semnată de Mark Isham, care subliniază această stare de incertitudine, prin tonalităţi închise, intense, cu o greutate aproape palbabilă. După cuvinte şi muzică, merită amintită şi imaginea: prezentarea lui von Bülow cu faţă parţial umbrită, când îi răspunde profesorului Dershowitz că nici nu-şi poate imagina cât este de “ciudat”.

Aşa cum a observat şi Academia Americană de Film, care l-a răsplătit pe Jeremy Irons cu un Oscar pentru rolul lui Claus von Bülow, Reversal of Fortune este dominat de elegantul actor britanic. Irons îl interpretează pe “ciudatul” aristocrat european cu măiestrie: un om cu clasă, atât de apreciată pe bătrânul continent, dar mult mai puţin în America (“In America, it’s fame rather than class”), enigmatic, cinic, arogant, impasibil (“Of course I care, Alan. It’s just that I don’t wear my heart on my sleeve”). Un om care declara că îşi iubeşte soţia şi îi pasă de soarta ei, chiar dacă nu îşi arată sentimentele, dar care vorbeşte despre ceea ce s-a întâmplat ca despre o “neplăcere” (care are şi beneficiile ei: “Now, after all this unpleasantness, I always get the best table”) sau ca despre o piesă de teatru (“The second [coma] was much more theatrical”), şi care este capabil să facă glume precum: “What do you give a wife who has everything? An injection of insulin” sau “How can one define a fear of insulin? Claus-trophobia”. Un om care nu îşi poate ordona sentimentele: “Of course I still love [Alexandra]. And hate her. Alexandra, Sunny, Andrea… I love them all”. Atitudinea lui enigmatică este dublată de felul său de a vorbi: foloseşte propoziţii scurte, la obiect (“Sunny loved Christmas”, “Sunny was unwell”), sau dimpotrivă fraze pompoase (“Strange aş it may seem now, în retrospect…”). După cum îi spune şi profesorul Dershowitz, nu este o persoană uşor de înţeles, şi de aceea îi este greu să aibă încredere în el: “It’s very hard to trust someone you don’t understand”.

Interesant de urmărit în filmul lui Schroeder este şi cum îşi organizează profesorul Dershowitz echipa, apelând la actuali şi foşti studenţi, şi la foşti colegi de facultate, fiecare cu o anumită calitate de mare ajutor în găsirea căii potrivite pentru a câştigă: “I need someone with your judgement, someone to watch what I’m doing and occasionally remind me about the law”, “You’re a former prosecutor, conservative. […] you’re smarter than the Rhode Island DA. If I can beat your arguments, I can destroy his”, “Everything is political. I don’t think that way. You do”, “Out of all my ex students, no one can assimilate information as quickly as you two”. Toţi cei adunaţi sunt împărţiţi în diferite echipe, fiecare având o temă pe care să se concentreze (insulina de pe ac, notiţele lui Brillhofer, geanta neagră, percheziţia ilegală, Curtea Supremă din Rhode Island), care este şi imprimată pe tricourile pe care le poartă. Termenul scurt (45 de zile) îi adună pe toţi în casa profesorului Dershowitz, transformată astfel în ‘birou’, unde discută cazul în timpul meselor sau a meciurilor de baschet. Replicile profesorului oferă spectatorului şi o perspectivă din interior asupra lumii avocaţilor: “A lawyer prays for an innocent client”, “Never let defendants explain. Puts most of them in an awkward position. […] Lying”, “If lawyers only defended the innocent, there’d be just ten lawyers in the country”, “[…] the system is there for the one innocent person who was falsely accused”, “most cases are won in the field, not in court”, “A good lawyer is part psychiatrist, detective, logician” (Sarah).

Revenind la cazul von Bülow, Dershowitz subliniază că verdictul pe care trebuie să-l anuleze este dublu: legal şi, mai important încă, moral: “The more dangerous conviction is the absolute certainty of the American people that Claus is guilty”. Este aşa cum remarcă şi Sunny: “To most of you, my name means ‘coma’. My second marriage means ‘attempted murder’. Everything before, everything beautiful, does not exist în the public mind. […] And certainly no one cares about Claus, the way he was when I fell în love with him”. Totuşi, Dershowitz îl lasă pe von Bülow, în final, să se descurce singur cu partea morală: “Legally this was an important victory. Morally, you’re on your own”.

Reversal of Fortune este un film plin de suspans, cu o acţiune intensă, care se joacă cu mintea spectatorului, schimbându-i permanent părerea despre personajul principal. Aminteşte cumva de Suspiciunea (1941) lui Hitchcock, în care Johnnie (Cary Grant) era aruncat din lumina nevinovăţiei în întunericul vinovăţiei şi invers. Numai că, în final, spectatorul afla că Johnnie era nevinovat. Cât despre Claus van Bülow, aşa cum subliniam mai devreme, filmul se încheie fără a rezolva definitiv problema (ne)vinovăţiei sale.

Alan Dershowitz: You’re a very strange man.

Claus von Bülow: You have no idea.

Moonlighiting (1982)

Slujba secundară (1982) este răspunsul politic al regizorului polonez Jerzy Skolimowski la situaţia din ţara sa natală. Pe 13 decembrie 1981 era declarată Legea marţială în Polonia şi Solidaritatea era astfel înfrântă. Skolimowski s-a apucat imediat de scris scenariul filmului, care, deşi nu are mesaje politice directe, este profund politic. Povestea a patru muncitori polonezi, veniţi la Londra cu vize de turist de 30 de zile, este spusă cu umor şi ironie. Memorabile sunt scenele în care cei patru se confruntă cu bogăţia societăţii occidentale, dar şi cu prejudecăţile acesteia faţă de cei din Est.

Patru polonezi, dintre care unul singur vorbeşte limba engleză (Nowak – Jeremy Irons), ajung la Londra cu vize de turist şi au doar o lună pentru a renova casa Şefului (jucat de Skolimowski însuşi). Evident, fără să atragă prea mult atenţia vecinilor englezi. La scurt timp însă de la plecarea lor din ţară, situaţia se schimbă dramatic, iar impunerea Legii marţiale închide orice legătură a Poloniei cu exteriorul. Nowak, aflând din ziarele engleze ceea ce se întâmplă acasă, decide să păstreze secretă situaţia din Polonia, pentru ca ceilalţi muncitori să se concentreze asupra renovării. Apolitic, el însuşi instituie o dictatură în casa din Londra, manipulând vieţile colegilor săi spre “binele” lor: găseşte diferite modalităţi pentru a-i împiedica să aibă parte de telefonul de duminică, cu familia, şi astfel să afle de Legea marţială de acasă; îi trezeşte în fiecare zi tot mai devreme, fără ca ei să fie conştienţi de asta, pentru a termina lucrările la timp.

Skolimowski face povestea să fie şi mai veridică, filmând chiar în casa sa din Kensington, în iarna lui 1981, şi folosindu-i pe post de actori chiar pe muncitorii săi.

Jeremy Irons este epocal în rolul polonezului Nowak. Moonlighting este, practic, filmul său. El îşi conduce echipa în ceea ce pare să fie un tărâm al făgăduinţei, unde “magia valutei” face ca plata pe o lună acolo să fie echivalentul de acasă al plăţii pe un an întreg, iar supermarket-ul este un fel de Disneyland. El negociază cu englezii pentru materialele necesare, dar este şi ţinta prejudecăţilor lor. Tot el gândeşte o metodă ingenioasă de a face rost de alimente când banii se termină şi de a le oferi colegilor săi o masă de Crăciun cum se cuvine. Tot el face rost, folosind aceeaşi metodă, şi de cadouri pentru soţiile colegilor. Şi în tot timpul acesta, trăieşte propria dramă, a infidelităţii soţiei cu nimeni altul decât Şeful.

Moonlighting a fost distins cu premiul pentru scenariu la Cannes, în 1982, fiind nominalizat şi la Palme d’Or. Vincent Canby de la The New York Times îl numeşte unul din cele mai bune filme despre exil, alături de filmul lui Polanski Locatarul (1976). Iar Roger Ebert îşi pune problema semnificaţiei sale: “Is the house itself Poland, and the workmen Solidarity – rebuilding it from within, before an authoritarian outside force intervenes? Or is this movie about the heresy of substituting Western values (and jeans and turkeys) for a home-grown orientation? Or is it about the manipulation of the working classes by the intelligentsia? Or is it simply a frontal attack on the Communist Party bosses who live high off the hog while the workers are supposed to follow the rules?”

I can speak their language […] But I don’t know what they really mean – Nowak