Arhive pe etichete: J.K.Simmons

Birdman

La începutul anului, pe când se acordau Globurile de aur și Premiile Academiei, începeam să scriu cronică de film. Apoi am publicat pe catchy.ro, la cererea Mihaelei Cârlan, câteva previziuni pentru Oscar. Ca să pot face pronosticuri a trebuit să văd (într-un timp destul de scurt) mai multe filme. Mi-au plăcut – atunci, pe moment – Benedict Cumberbatch în The imitation game, Steve Carell și Mark Rufallo în The Foxcatcher (Mark nu senzațional ca în Begin Again, dar un rol bun) și J.K. Simmons în Wiplash.

Majoritatea site-urilor de specialitate dădeau ca mari favorite peliculele Birdman și Boyhood. De asemenea, Grand Hotel Budapest, care luase crema la Golden Globes. Mi-a plăcut Boyhood – așa cum îmi place orice Linklater după seria Before Sunrise (1995), Sunset (2004), Midnight (2013) – dar nu l-am putut urmări până la sfârșit, pur și simplu mi s-a părut prea lung.

Un singur film n-am reușit să văd (nu, au fost două cu The Theory of Everything, nu aveam atunci chef de biografii, chit că-mi place Stephen Hawking), de fapt singurul film pe care n-am vrut să-l văd online, adică să-l piratez cumva (chit că nu știu să descarc filme, dar tot o formă de piraterie o consider și vizionarea online, chiar dacă e cvasi-legală) a fost Birdman. Citisem cronica și, din respect pentru ideea filmului, pentru actori, pentru regizor, aș fi preferat să-l văd într-o sală de cinema.

Din cauza jobului, n-am reușit s-o fac în timpul anului așa că l-am văzut abia aseară, pe Cinemax. Aveam ca elemente de comparație: The Humbling după Philip Roth, cu Al Pacino și Clouds of Sils Maria al lui Olivier Assayas cu Juliette Binoche și Kristen Stewart, ambele despre condiția actorului. Și ambele foarte bune în sens clasic (nimic cutremurător, ca să zic așa), astfel că eram convins că va fi o competiție strânsă pentru Oscarul meu pe această temă.

Dacă la Michael Keaton și Ed Norton mă așteptam să scoată roluri bune (în nota lor personală, totuși – himself acting) marea mea surpriză a fost Emma Stone, pe care am ratat-o de la debutul său ca actriță-puștoaică în distribuții comice gen The House Bunny și Paper-Man până la rolurile ceva mai pretențioase din Magic in the Moonlight. Mai bine zis, ochii Emmei Stone, pentru că ochișorii ei albaștri, fardați, exoftalmici sau cum vreți, fac jumătate din magia acestui film. Replica ei acidă de fiică răzgâiată care-l aduce cu picioarele pe pământ pe fostul star cinema Riggan Thomson, dialogurile (specialitatea casei, sexy romantism) cu pseudo-vedeta de cinema și privirea hăbăucă din final au făcut să merite filmul. Păcat de compania selectă că n-a prins măcar o nominalizare.

The Rewrite (2014)

Aparent, o comedie romantică – girată de doi favoriți ai genului, Hugh Grant și Marisa Tomei. Hugh joacă rolul lui Keith, un scenarist de la Hollywood (premiat cu Oscar) nevoit să țină – în lipsa altui angajament – un curs despre scris la un colegiu de pe Coasta de Est.

Chiar dacă se apucă neconvins de aceat job, Keith redescoperă prin intermediul studentei sale Holly și a întrebărilor care i se pun la curs, câteva răspunsuri esențiale despre scris și despre motivația acestei îndeletniciri. Mi-a plăcut în special personajul profesoarei Mary Weldon, bine făcut de Allison Janney, și dr. Lerner – șeful de catedră interpretat de recent-premiatul la Oscar pentru rol secundar, J. K. Simmons.

Pleasna

– Ce mare lucru e să faci o chestie din asta, gen să bați la tobe? am auzit o voce într-un loc din Cluj.

– Adică zău, cât de dificil poate fi. Să trăiești din așa ceva! continuă fata c-un zâmbet ironic pe buzele-i frumoase.

whipCeilalți o aprobau amuzați. O priveam, încercând să-i prind genele albăstrii. Bănuiam că un skill de genul ăsta ridică problemele lui existențiale: să cânți la un instrument presupune în același timp interpretarea partiturii (și a te focusa pe note este incomparabil mai plăcut decât să duci corvoada unui job) dar mai cere și un soi de fluiditate, un feeling care-ți permite (sau nu) să pui armonie în interpretare. Ceea ce până la un punct se compară cu buna sau proasta dispoziție cu care vii la servici, dar din momentul în care tu-ți poți face treaba chiar cu gândul în altă parte, iar un interpret nu, ajungând să-și facă probleme (gen nu sunt bun de nimic) dintr-un feeling nereușit, atunci perspectiva se schimbă puțin.

Tot despre un toboșar este vorba și în Whiplash, un film nominalizat în2015 la 5 Oscaruri. Actorul principal (Milles Teller, știut din Two Nights Stand și Divergent) nici măcar nu-mi plăcea până atunci (figura bucălată de adolescent) și nu-l vedeam într-un rol mare. Dar cum mie nici de Leonardo diCaprio nu mi-a plăcut până ce-a scăpat de figura de adolescent și-a început să facă roluri mature… Ei bine, în filmul ăsta Andrew (Milles) te face să simți… bucuria de a fi acceptat în trupa celui mai bun profesor; cum e să trăiești prin muzică, s-o asculți întins pe jos și să te lași rănit din pasiune.

– Cum știi cine câștigă într-o competiție muzicală, nu e ceva subiectiv? îl întreabă vărul său Travis la o cină în familie.

– Îți vor da un loc de muncă? se interesează și unchiul.

– Fac parte din trupa de top, particip la competiții, e un pas mare în cariera mea!

– Păi mă bucur că te-ai descurcat, sunt sigur că e foarte complicat, îl aprobă condescendent rudele

Ce mare lucru poate fi? gândesc toți. Numai pentru asta și tot ar merita să vedeți filmul. Nemaipunând la socoteală că este vorba de jazz. Despre efortul pe care îl presupune cizelarea unui talent, când este foarte ușor pentru oricine să observe când nu ești în formă și să-ți spună: poate că muzica nu este pentru tine. Andrew se întreabă la un moment dat dacă nu cumva există o linie care de care n-ar trebui să trecem în această încercare? Deși în cele din urmă acțiunile sale îl arată complice cu profesorul său (ca aspirații, nu și pentru modul de predare).

Pentru că aici nu este de ajuns să fii bun. Trebuie să ții ritmul și să faci față cu grație competiției, asemenea unei femei. Vine o vreme când trebuie să alegi între viață și carieră, și nu toți putem alege viața, fericirea personală, sau cea în familie. Iar când vrem s-o facem, s‑ar putea să fie prea târziu. Despre asta este vorba în Pleasna, dar nu numai atât. Mai e și despre lucrul ăla, bine făcut.

Rețineți fraza machiavelicului profesor Fletcher: nu poți găsi în limba engleză două cuvinte mai nocive decât astea: gooood job?! Mai avem până acolo…