Arhive pe etichete: Ida

Ce nu ne (mai) place la filmul românesc?

Când scrii despre filmele din Noul val al cinematografiei române, chiar și pe blog, există un risc. Dar haideți să luăm variantele la rând:

prima și cea mai riscantă – de care aminteam – este să provoci dezamăgire (sau chiar repulsie) publicului cinefil; a nu se uita că mă refer anume la blogul http://www.cefilmevad.eu, care are un public cultivat, cu acces la internet și filme premiate; deși mare consumator de cinema, nu înghite orice; rețineți această reacție, pentru că nu este cea mai rea – ea ocupă locul 2 în acest mini-top;

indiferența; după mine, asta este cea mai proastă reacție posibilă; ca în amor, atunci când te enervează celălalt, asta înseamnă totuși ceva – că mai sunt șanse, că nu ți-e tocmai indiferent; un public indiferent este, în proporție de 99%, pierdut;

un interes datorat implicării, într-un fel sau altul, în fenomen: oameni de teatru cu prieteni / colegi care joacă (și) în filme, scriitori, scenariști ș.a.m.d.

Acestea fiind spuse din scurt, deschid o listă cu reproșurile (chiar formale) aduse filmelor românești:

– primul este legat de sunet; toată lumea îl ridică și este unanim acceptat: sunetul din filmul românesc este prost de slab (sic!). Nu că n-am avea scule sau ingineri de sunet, poate că avem probleme la post-procesare, dar mai este un aspect ignorat de aproape toată lumea: nu (mai) avem actori de cinema. În condițiile în care se fac 15 filme pe an, din ce să trăiască și ei? Așa că regizorii lucrează cu materialul pe care-l au la dispoziție și recrutează dintre actorii de teatru. Care au dicție de teatru, nu de film.

– al doilea ține de mizerabilism; mergem la cinema îmbrăcați de stradă, și vrem să vedem povești frumoase, ori cel puțin frumos ambalate. Ne-am săturat să vedem cum actorii își mănâncă supa în maieu, ori în cămașa de lucru, după ce și-au pus haina pe cuier. Însă acest reproș ascunde și câtăva (nu multă) ipocrizie: uităm că oamenii sunt, totuși, oameni, și dincolo de hainele de duminică. Și refuzăm să ne punem întrebări ce țin de condiția noastră umană. Mergem la film să ne relaxăm și atât – să ne facem, ieftin, terapia la mall.

– al treia și nu neapărat cel din urmă (aștept reacții, pentru că nu am deschis discuția gratuit, așa, să mă aflu în treabă – ci cu un scop anume) ține, dincolo de castingul prost – nu e de ajuns să ai un actor / doi buni, dacă personajele secundare strică tot – de lipsa povestitorilor, a celor capabili să scrie în timp util (nu la 25 de ani după) scenarii care să surprindă realități. Iar în absența povestașului, riscăm să ne-ntoarcem la filmul ideologic, cu mesaj politic (politically correct) care ne asigură (doar) premii la festivaluri. A quoi bon?

Concurența – nu doar din Europa occidentală, și mă refer în principal la filmul franțuzesc – este mare chiar și în Europa centrală – spațiu căruia îi aparținem, odată cu mutarea blocului estic (respectiv a zonei-tampon) mai aproape de ruși, în Ucraina și Moldova de peste Prut – este redutabilă. Cinematografia poloneză (cu Ida, anul trecut) și cea maghiară (cu Saul fia, anul acesta) ne-au luat-o deja, înainte. Ca să nu mai vorbim de filmele lui Kusturica, să spuneți că răsucim cuțitul în rană!

Sigur, discuția poate suscita abordări mai profunde, dar nu este locul lor aici pe blog. Se poate vorbi despre componentă distopică a filmului românesc contemporan, despre educația deficitară (suntem încă atât de speriați / săraci, încât nu putem face ceea ce vrem ci doar ce trebuie), și drama chiuvetei din baie, dar scopul postării (unul constructiv) este de a deschide o listă a reproșurilor (pentru a le inventaria și apoi, eventual, investiga).

Ca pe o cutie a Pandorei – ca să folosim un clișeu grosier pentru cine n-a prins ideea! Vă rog să completați cea de-a doua listă, cu CE NU vă mai place la filmul românesc, nu DE CE nu? Ci de ce ANUME nu? This is the question 🙂  Articol preluat de aici.

 

Ida (2013)

Film polonez premiat cu Oscar pentru cel mai bun film străin
Regizor: Paweł Pawlikowski
Scenariu: Paweł Pawlikowski și Rebecca Lenkiewicz
Muzica: Kristian Eidnes Andersen (extrase dintr-un preludiu de Bach, saxofonistul de jazz, John Coltrane)

Ida_(2013_film)

Cinemaul (cuvânt, până nu demult, desuet – reintrat în uz) polonez a ajuns recunoscut universal, deja cu mult înainte de `89, chiar dacă are cele mai puține filme comerciale din Europa. Polonezii au avut și au foarte multe filme valoroase, cunoscute, premiate, dar și regizori (Krzysztof Zanussi, Roman Polanski, Jerzy Skolimowski, Krzysztof Kieślowski, Agnieszka Holland, Andrzej Wajda), actori de prima mână (Pola Negri, Zbigniew Cybulski, Beata Tyszkiewicz, Daniel Olbrychski, Joanna Pacuła). Și totuși, Ida este prima producție poloneză care a câștigat Oscarul pentru cel mai bun film străin la ceremonia din 2015.

ida604-tt-width-604-height-410-lazyload-0-crop-0-bgcolor-000000

În Polonia comunistă a  anilor 1960, Ida, o tânără în  vârstă de 18 ani, rămasă orfană în timpul celui de-al II-lea Război Mondial, este crescută de mică într-o mănăstire catolică și urmează să pronunțe jurămintele prin care să devină călugăriță. Maica superioară o îndeamnă să iasă pentru câteva zile din atmosfera austeră pentru a cunoaște, dincolo de ziduri, viața ,,muritorilor de rând”. Ida o întâlnește astfel pe mătușa Wanda, care fusese judecător  în perioada stalinistă. Aceasta îi dezvăluie originea evreiască a familiei.

341264.jpg

Împreună cu această mătușă care-și îneacă regretele  și remușcările în alcool, Ida va merge la țară să descopere trecutul familiei. Nimeni de acolo nu știe nimic: omerta funcționează încă la maxim și sătenii nu dau relații despre familia Lebenstein.Pe măsura ce misterul este înlăturat, Ida cunoaște slăbiciunile oamenilor, muzica de jazz.

346196

Esența filmului nu constă în culpabilitatea colectivă, realitate cu care suntem obișnuiți, nici măcar nu se face mare caz de mătușa torționară. Esențiale sunt, aici, contrastele morale (rigorismul religios / festivismul tineresc – vezi muzica de jazz) și contrastele vizuale (luminozitate strălucitoare / gri crepuscular).

337641.jpg

Amintirile sunt redate  într-un  alb/negru  crepuscular, iar cu ajutorul unei camere fixe  și cu un montaj subtil, personajele luate în prim-plan (ca niște tablouri înrămate) par strivite de destin. Într-un stil minimalist („epurat”), filmul e o capodoperă a spiritualității de o frumusețe rară, chiar dacă dezgroapă orori.

21062662_20131202125019091Joc  reușit, aici, al debutantei Agata Trzebuchowska.