Arhive pe etichete: House of Cards

John Adams (serial TV, 2008)

După ce debuta ca un canal exclusiv de filme, prin anii 70, HBO devine în ultima perioadă un canal TV poziționat pe nișe de public (HBO2 și HBO3). Cinemax, ultimul său brand axat exclusiv pe cinema, s-a repoziționat în Cinemax 1 (producții de public) și Cinemax 2 (producții independente și filme clasice). De remarcat că unde noi vedem o diferență esențială (între filmul de public / filmul de artă, independent), americanii văd doar un alt gen (filmul de artă ca zonă de nișă, undeva în aceeași zonă cu amatorii de film clasic), probabil unul nostalgic, chiar ușor desuet. Închid paranteza.

Printre serialele apărute pe „noul” HBO, de remarcat mini-serialul TV John Adams, despre al doilea președinte american (rol principal interpretat de Paul Giamatti), unul dintre părinții Declarației de independență. Alături de el (sau, prin ochii săi) apar alte figuri istorice: Benjamin Franklin, George Washington și Thomas Jefferson – ceea ce ar putea da impresia că serialul nu este altceva decât o altă formă de propagandă americană.

adams2

Dincolo de ceea ce noi considerăm acum un „patriotism desuet”, regizorul Tom Hooper (laureat Oscar pentru The King’s Speech) pune în scenă momente din viața înaintașilor fără presiunea imaginii: greutățile sunt lăsate pe umerii acestora (cel puțin, a celor dispuși să și le asume), iar noi îi vedem prin prisma dezacordurilor dintre ei: Ben Franklin pare un bătrânel șmecher, Washington, de o prudență exagerată, Jefferson, dominat de radicalism.

Mesajul serialului este că rolul istoriei (atât americane, cât și sic! europene) s-a pierdut, reprezentările sale contemporane nefiind altceva decât încercări de mistificare a ei. De remarcat ocazia oferită de seriale actorilor aflați la apogeul carierei, de a face „rolul vieții” – aici Paul Giamatti, precum Kevin Spacey în „House of Cards”.

Serial despre seriale – episodul II

Continui una după alta seria despre seriale, pentru ca fanii să poată face binging. După ce am emis o idee despre cum a ajuns serialul TV de la o zonă de nișă, la un gen tot mai căutat de spectatori, să vedem care ar fi deosebirile dintre acesta și filmul de cinema?

Ei bine, spre deosebire de filme, serialele permit o expunere de tip vechi (permițând astfel, și o analiză) a personajelor și a lumii în care sunt ancorate. Astfel că acest gen filmic își permite să facă abstracție de artificiile celei de-a 7-a arte (ai căror autori trebuie să ofere, periodic, câte o bombonică spectatorului, după cum mărturisea aici Cristi Puiu), mulțumindu-se a se concentra asupra personajelor și apropiindu-se din acest motiv de teatrul de păpuși ori de animații.

Spre deosebire de filme, serialele nu sunt limitate la o perioadă de timp în care trebuie să parcurgă etapele narațiunii, după rețeta lung-metrajului hollywoodian.  Expozițiunea unui film produs pentru marele ecran se condensează destul de abrupt în primele 10-15 de minute, pentru a permite trecerea la desfășurarea acțiunii și a capta interesul spectatorului. Serialul are la dispoziție, în plus, mai multe fragmente de timp peste care își poate întinde vălul. Ce face cu ele? Le umple cu procedee vetuste lăsate la dispoziția sa de autorii celei de-a șaptea arte, care nu mai operează (pentru că spectatorii lor nu mai înghit) cu monologurile (mărturisirile), analizele psihologice și nu se mai axează (doar pe) caracterul personajului.

Asemenea începutului filmului de cinema, are și serialul un punct critic pe care trebuie să-l depășească, numit episodul-pilot: acel prim episod prin care, întâi, producătorul își prezintă marfa rețelei TV, iar apoi rețeaua testează interesul telespectatorilor. De audiența sa depinde longevitatea serialului, astfel că acest prim episod va concentra aproape întreaga energie a creatorilor și protagoniștilor săi – aflați în situația limită de a fi sau a nu fi acceptați.

Dacă vreți să vă faceți o idee despre un serial, urmăriți cu atenție episodul-pilot. El (este obligat să) propună personajele solide, ambianță captivantă și să promită (deja) toate acea țesătură de intrigi. După această desfășurare de forțe, ne vom relaxa împreună cu creatorii serialului. Aceștia, în funcție de interesele rețelei sau ale echipei de producție, vor putea dilua sau concentra acțiunea, scoate/ introduce un personaj și mai ales (după epuizarea ideilor primare), vor angaja forțe proaspete care să le dezvolte munca inițiată. Acestea fiind zise, rămâne doar să tragem linie: care este rețeta unui serial de succes? Citiți aici.

 

O serie despre seriale

Deși mi-am propus cu Răzvan să evităm recenziile lungi, ca un exercițiu de rigoare în trecerea de la stilul părelistic de pe blog, la un altul – în curs de definire – pe online, treaba funcționează la fel cu despărțirile: atunci îți vine s-o comiți iar, pentru ultima oară 🙂

Urmează câteva considerații plicticoase despre serialul TV, care a devenit tot mai căutat  – atât de spectatori cât și de realizatori. Încerc să investighez unde rezidă fascinația acestui gen? Apoi, să vedem care ar fi deosebirile dintre acesta și filmul de cinema? Pentru ca în final să putem identifica rețeta unui serial de succes.

Mai deunăzi, un autor era considerat de succes dacă se turna un film după romanul său. Ca atare, romancierii au început să scrie tot mai vizual. Dar filmul nu e decât primul pas în drumul spre succes, scenariul său fiind adaptat de o altă persoană specializată în acest domeniu: vorbim de scenarist. Adevărata recompensă financiară și mai ales, morală, vine pentru autor abia după film, al cărui succes de casă poate (sau nu) să provoace realizarea unui serial, la dezvoltarea căruia el va fi aproape obligatoriu invitat să contribuie. Față de film însă, un serial este mult mai dificil de vândut. Deși pare mai ușor de realizat, deoarece presupune o rețetă, el implică și existența unei rețea de televiziune dispusă să plătească o sumă considerabilă pentru difuzare.

Cum de se toarnă atunci serialele, în ciuda acestor dificultăți? Serialul este, mai nou, un instrument de marketing al posturilor TV, prin care acestea-și fidelizează telespectatorii pe termen lung.  Vedem sau auzim cu surprindere cum diverși cunoscuți ai noștri (bunici, colegi, prieteni) sunt prinși de un serial și ne explicăm cu greu acest fapt. I-a prins, ne explică (sau le scuzăm) lipsa de reacție la ora difuzării. Să nu ne facem iluzii: spectatorii Game of Thrones, Silicon Valley, Banshee sau Vikings ocupă doar o nișă, la fel ca și cei interesați de  House of cards/lies ori Dr. House/Grey’s Anatomy. Majoritatea (aproximativ două milioane, după statisticile Kanal D) sunt interesați de Bahar, viața furată și de Furtună pe Bosfor. Iar simpla menționare a ultimelor două titluri va aduce acestui prim articol despre seriale mai multe vizualizări (din motoarele de căutare) decât celorlalte.

Dar cum de se poate uita lumea ȘI la așa ceva? Așa cum notam ieri aici despre binging, acesta pare a fi o tendință cauzată de îndepărtarea tinerilor de lectură. Însă nu doar tinerii binguiesc (sic!) seriale noi. Există un segment semnificativ, în creștere, al populației de vârsta a III-a, care urmărește seriale turcești. Psihologii pun acest interes pe seama apucăturilor noastre balcanice, dar uită că acum câțiva ani, când această generație era la vârsta a II-a și urmărea seriale latino-americane, era vorba de temperamentul nostru latin. Acuma, chiar așa brusc, ne-om fi balcanizat? Ținând cont de acest aspect (nu doar tinerii, ci și vârstnicii sunt interesați de seriale) se conturează un răspuns la întrebarea din start: fenomenul ține de tabloidizarea televiziunilor.

Focusate pe segmentul mijlociu al populației, interesant pentru reclamele care plătesc, de fapt, costurile de emisie, televiziunile s-au axat pe știri (de cele mai multe ori de proastă calitate) și aleargă după senzațional, încercând să-și păstreze audiența. Filmele bune au migrat spre platforme plătite (gen HBO/Cinemax) așa că le-au rămas doar serialele. Aceasta ar fi o primă explicație pentru nașterea unui gen, serialul de televiziune. În articolul următor, ceva mai pe scurt, despre caracteristicile sale, pornind de la întrebarea ce deosebește un serial TV de filmul artistic?

Martie vine cu seriale noi

kevinPrimul serial – despre politică – este unul din preferatele lui Obama. Se numește House of Cards, a început din 2013 (deci este la al 3-lea sezon) iar actorul principal Kevin Spacey a primit în sfârșit în acest an Globul de aur, după 8 nominalizări. Criticii de film spun că face aici rolul vieții lui; mie îmi plac în special fazele în care trage cu ochiul spectatorului. Din acest serial s-ar fi inspirat Ponta când i-a cerut lui Iohannis să-i ceară scuze soției sale, în prima lor confruntare televizată, și culmea, la fel ca și în cazul personajului Frank Underwood, a fost o manevră psihologică ratată, prilejuindu-i taciturnului Klaus Iohannis memorabila replică: decât să fiu mârlan, mai bine pierd.

Ce aduce nou seria 2015? Ei bine, apare în mod surprinzător un președinte rus, Petrov, fost agent KGB, la fel de rece și calculat ca și Vladimir Putin, cu care seamănă și fizic, dar este un personaj mai pitoresc, care bea și cântă la sindrofii, o combinație de Elțin cu Putin. Machiavelicul Frank pare a-și fi găsit în sfârșit un adversar la fel de lipsit de scrupule ca și el, dar acesta e un pariu oarecum riscant, mutând miza pe politica externă. Este de urmărit și dacă rolul soției de președinte, jucat de Robin Wright cu prea multă răceală (după părerea mea) în sezonul trecut va suferi modificări, pentru că urmărim acest film cu atenția îndreptată spre cele două personaje și jocul politic american. Dacă întreg centrul de greutate se va deplasa pe alte coordonate (pierzând probabil mulți spectatori pe drum, din acest motiv), mai putem spera doar ca personajele principale să-și clarifica relația cam ambiguă și neconvingătoare din seriile precedente.

the affairUn alt serial de urmărit peste week-end este The affair care, deși lansat doar anul trecut, a reușit să-i ia fața mai titratului House of cards și să câștige Globul de aur pentru cel mai bun serial dramă în luna ianuarie. Asta și datorită jocului reușit de Ruth Wilson, care a primit și ea un Glob de aur pentru cea mai bună actriță în rol feminin. Între ea (Allison Bailey) și Dominic West (care-l joacă pe Noah) ia naștere o relație (a love affair în engleză, spre deosebire de business, în română cuvântul afacere având cea de-a doua conotație).

Ambii sunt căsătoriți, iar povestea relației lor extraconjugale ni se deslușește treptat, pe bucăți, din perspectiva fiecăruia dintre cei doi participanți. Scenele par decupate din realitatea cotidiană, când apare rutina, iar străinii care dau târcoale par să ascundă exact ceea ce căutăm.

O veste și mai bună este reluarea producției History Channel, Vikings, a cărui a 3-a serie a debutat la sfârșitul lunii trecute – iar din martie a apărut și la noi, subtitrat. Serialul este de urmărit atât pentru acuratețea detaliilor privind adevărul istoric (doar părțile necunoscute sunt exploatate artistic) cât și pentru pitorescul personajelor, care în această serie par să-și fi intrat și mai bine în roluri. În special eroul Ragnar Lodbrok (interpretat de australianul Travis Fimmel), care ajuns rege pare a pierde din tensiune – înlocuită de intrigi de palat și de alcov – reușește să compenseze diluarea rolului prin accentuarea personalității sale charismatice. Noua serie introduce alte patru personaje care iau locul vikingilor decimați de raiduri sau de luptele pentru supremație. Remacabil la acest serial nu sunt aspectele sângeroase, comune serialelor istorice de gen (vezi Spartacus), cât viziunile fiecărui personaj asupra istoriei.

Scandinavilor li se oferă o alianță cu regatul Wessex și are loc așezarea lor pe pământul fertil. Dar schimbul între civilizații aduce cu el alte conflicte. Vor fi războinicii în stare să le facă față?

Au fost Globurile de aur, să vină Oscarurile!

Golden Globe PreviewTransmisia Golden Globe Award este în top 3 a celor mai vizionate festivaluri, după Oscaruri și Grammy. Gala din 2015 a avut o audiție de 19 milioane spectatori care au urmărit în direct premiile s-au acordat  în cadrul cinei de lux la Hotelul Beverly Hilton din Los Angeles, California. Spre deosebire de Oscaruri, Globurile recompensează și producţii TV (seriale) și fac distincție între drame și comedii, permițând astfel mai multe nominalizări. Sunt 24 de premii care se acordă x 5 nominalizări la fiecare dintre ele, așa că iese o listă foaaarte lungă. Ce s‑a întâmplat în acest an la Globuri?  Kevin Spacey a câștigat în sfârșit trofeul la categoria sa (Best Actor in a TV Drama), după opt nominalizări anterioare, bătându-i pe Clive Owen care a făcut un rol remarcabil în The Knick și pe James Spader din The Blacklist.

kevinO mică-mare surpriză a fost că House of cards – serialul din care s-a inspirat Ponta când i-a cerut lui Iohannis să-i ceară scuze soției sale – a pierdut, pe mâna lui Robin Wright zic eu, în favoarea The Affair și a actriței Ruth Wilson (Best Actor in a TV Drama). Spun asta pentru că în timpul vizionării am fost oarecum iritat de rolul soției de politician. Ceea ce ar fi putut fi și meritul actriței – dar dacă se întâmplă lucruri de genul celor arătate în film, noi am prefera să nu le știm. Per ansamblu – poate și datorită scenariului – și jocul actorilor a avut de suferit față de primele părți ale seriei, difuzată din 2013. De aceea faptul că The affair, deși început abia în 2014 și cu mai puține perspective a pierdut trofeul celebrului House of cards, nu m-a mirat.

Doar câteva vorbe despre câștigători, pentru că se apropie Oscarurile. Premiul pentru cel mai bun film, secțiunea dramă, a fost câștigat de Boyhood. Un experiment foarte interesant – să filmezi timp de 12 ani evoluția personajelor – și foarte gustat într-un mediu suprasaturat de filme. Richard Linklater și-a meritat Globul pentru cea mai bună regie și va câștiga cu siguranță și un Oscar pentru aceasta. Dar ca să câștige și Oscarul pentru cel mai bun film, mi se pare puțin cam mult.

theLa fel și câștigătorul Globului pentru cel mai bun film de la categoria comedie/muzical, The Grand Budapest Hotel, o comedie nostalgică în care Ralph Fiennes face un rol încântător. Decorurile (hotelul din Goerlitz, un orășel german de la granita cu Polonia), prietenia portarului cu Moustafa, toată acea atmosferă retro inspirată de Stefan Zweig (acțiunea se petrece la sfârșitul primului război mondial, în Europa de Est) m-au mișcat la început/ul filmului, care s-a jucat însă cu noi, spectatorii absenți din acea commedia dell`arte, într-un mod neașteptat pentru anul 2015. Ca atare, finalul pare oarecum burlesc și dacă acest film va lua mai mult de un premiu Oscar, cum ar fi pentru cel mai bun scenariu original – pentru că îl poate lua, desigur, pe cel mai important: premiul pentru cel mai bun film – aceasta va fi o supriză pentru mulți care nu l-au înțeles. Pentru că nu este un film pentru oricine…

Premiul pentru cel mai bun rol feminin l-a luat Amy Adams din Big Eyes, în care face un rol remarcabil alături de preferatul meu Christoph Walz, care a fost nominalizat la rândul său, împreună cu piesa de mai jos a Lanei del Rey :