Arhive pe etichete: Golden Globe

Faith Club

Prin Clubul (El Club) Pablo Larrain (dacă ați văzut No, știți despre cine vorbesc) face un film despre păcat. O extraordinară meditație asupra sensului păcatului. Cel oficial – catolic, cel al cărnii, cel al sufletului, cel al minții. Se pare că nu sunt chiar același lucru.

Paradoxal, un film profund religios dar care este plin de replici, teme care ar putea fi luate, de un practicant mai obtuz, drept erezii și blasfemii. De asemenea, un film profund uman și plin se de sensibilitate (tragică, e drept) deși, la prima vedere, anumite replici ar putea să îi ofenseze pe pudibonzi (vezi discuțiile despre homosexualitate sau despre aberații sexuale). E un film dur, agresiv cu susceptibilitățile noastre de civilizați mediocri și, în același timp un film sensibil și plin filosofie. E o supă extrem de concentrată și densă care nu va pica bine oricărui stomac.

Așadar puțin plot: într-un sat pierdut de lume, într-o casă izolată de lume de reguli nescrise însă mai dure decât zidurile unei închisori, sunt ”ascunși” de ochii lumii preoți care nu mai pot fi lăsați în parohii. Fie că sunt bănuiți de homosexualitate, de pedofilie sau poate doar de exces de zel, niciodată judecați până la capăt dar, în același timp, niciodată complet iertați, acești semi-preoți semi-oameni, sunt ascunși în mod oficial de către biserică de ochii lumii. Casa penitenței – locul unde sunt trimiși să rămână pe viață au până ce li se va hotărî o altă viață – este un fel de purgatoriu pe pământ.

Semi-oamenii-preoți sunt, fiecare dintre ei, izolați în mijlocul lumii dar, în același timp, izolați și de propria credință. Teoretic, ei ar putea rămâne acolo. Animale uitate de Dumnezeu și de oamenii lui Dumnezeu sau oameni aproape să devină animale pentru că sunt izolați de oameni. Singura lor plăcere și singurul semn de umanitate este grija pe care o au față de un ogar. ”Ce folos vă poate aduce acest animal? Nu este decât vanitate și egoism în gestul vostru” le spune un inspector al bisericii trimis să îi evalueze. ”Ce folos avem..? Ne arată afecțiune din când în când”. De aici începe tragismul.

Izolați de oameni, foștii preoți (poate oare un preot să fie ”fost”..??) speră să fie izolați și de păcat. De cele proprii dar și de cele de afară. Numai că lucrurile nu stau chiar așa. Păcatul nu stă în afara porții. El vine și strigă în stradă în fiecare zi și cere să fie lăsat înăuntru. Și de aici începe filonul creștin și filosofic din film.

Apoi este un film cu puține cuvinte și cu puține personaje. Pare filmat doar din prim-planuri (doar chipuri mute, în prim plan, mai elocvente decât orice scenariu). Incredibil de bine legat scenariul cuvintelor cu scenariul imaginilor. Întâmplările, la prima vedere aberante, nu sunt însă deloc întâmplătoare. Spun fără cuvinte ce ar fi trebuit să declame fiecare personaj în parte. Dar ele spun foarte puține. Mai mult tac. Suferă, se îndoiesc, regretă, fac sacrificii, urăsc, sunt nedrepte.. Le fac. Nu le spun. Și ni se transmite astfel întreaga greutate a faptelor lor. cu care apoi trebuie să ne descurcăm.

The Club este un film despre credință și păcat. Un Faith Club.

P.S. Începutul filmului – vezi și în foto – cu scena ogarului care aleargă în cerc, pe malul mării, după un ghem de blană care imită un iepure, agățat de un băț și rotit cu repeziciune de un preot. E o imagine și o metaforă extrem de puternice care, practic, definesc substratul întregului film.

A Most Violent Year (2014)

Chiar dacă acțiunea filmului are loc în New York-ul anilor 80, tema lui este încă valabilă. Filmul regizat de J.C. Chandor, cunoscut și pentru Margin Call (2011), este o imagine destul de clară a ceea ce înseamnă să conduci o afacere – dacă vă tentează cumva.

Cu doi din actorii mei preferați, Oscar Isaac (Inside Llewin Davys) și Jessica Michelle Chastain, pe care am cunoscut-o din Interstellar, apărut în același an. Filmul a fost nominalizat pentru mai multe premii ale criticii de film americane (National Board of Review acordându-i titlul de cel mai bun film al anului 2014), și la Golden Globes și Oscaruri pentru rolul secundar feminin.

Nu a luat nici unul din aceste cunoscute premii, pentru că este un film despre America așa cum e ea, nu despre cum vrea să fie văzută și mai ales, comunicată în afara granițelor sale. Pentru că dincolo de sprijinirea industriei (filmele nominalizate și premiate aici au garanția succesului în box-office), acesta este scopul marilor premii: de a transmite un mesaj vis-a-vis de temele acceptate spre vehiculare.

În Italia a fost clasificat drept film giallo, gen despre care am mai scris aici.

 

Magnolia (1999)

Să vezi un film e ca și cum te-ai urca într-un tren. (Crezi că) știi unde mergi dar n-ai de unde să știi ce se va-ntâmpla pe drum. Te urci din mers (fiindcă nici un tren nu vine numai pentru tine) după ce-ai ajuns cumva în gară. Aștepți cu oareșce emoții o mică aventură, deși-ți dorești în același timp o călătorie liniștită, lipsită de surprize neplăcute.

Ți-ar plăcea, totuși, să nu fie una nesemnificativă: ține de nostalgia locurilor pe care le lași în urmă. Un astfel de film este Magnolia – primul semnificativ, aș spune, al originalului regizor de 45 de ani Paul Thomas Anderson, pentru că mie Boogie Nights, dincolo de faptul că e o biografie, mi s-a părut o prostie (de subiect) cu care am regretat că mi-am pierdut vremea.

Nominalizat la 3 Oscaruri, pentru cel mai bun scenariu, cel mai bun actor în rol secundar (Tom Cruise) și cea mai bun cântec original (Aimee Man),  Magnolia este povestea mai multor destine care curg, întrețesute, pe valea San Fernando (zona cea mai dens populată din LA). Ca atare, a ieșit un film cam lung, Anderson dorind să profite de succesul (de public și financiar) anterior – care a convins casa producătoare New Line Cinema să-i lase mână liberă la următorul (acest) film.

– comentariul urmează după ce-l vizionați –

Good-bye Golden Globes, welcome to Oscars

Golden Globe PreviewPasiunea mea pentru filme se manifestă iarna, când ziua e scurtă și toată lumea vorbește despre prețuri. Apar liste  cu nominalizări  – începând din ianuarie, cele pentru Globul de aur – important pentru mediatizare. Fiindcă nu doar filmele, ci vedetele și show-ul ne atrag aici: aceste premii se acordă în cadrul unei cine de lux la Hollywood.

Transmisia Golden Globe Award este în topul celor mai vizionate festivaluri, după Oscaruri și Grammy. Ele recompensează nu doar filme ci și producţii TV (seriale). Mai au un plus: fac distincție între drame și comedii, permițând astfel mai multe nominalizări. Sunt 24 de premii care se acordă x 5 nominalizări la fiecare dintre ele, așa că iese o listă foaaarte lungă. Haideți să vedem Ce s-a întâmplat în acest an la Globuri?

Kevin Spacey a câștigat în sfârșit trofeul la categoria sa (Best Actor in a TV Drama), după opt nominalizări anterioare, bătându-i pe Clive Owen care a făcut un rol remarcabil în The Knick și pe James Spader din The Blacklist. O mică-mare surpriză a fost că House of cards – serialul din care s-a inspirat Ponta când i-a cerut lui Iohannis să-i ceară scuze soției sale – a pierdut, pe mâna lui Robin Wright zic eu, în favoarea The Affair și a actriței Ruth Wilson (Best Actor in a TV Drama). Spun asta pentru că în timpul vizionării am fost oarecum iritat de rolul soției de politician. Ceea ce ar fi putut fi și meritul actriței – dar dacă se întâmplă lucruri de genul celor arătate în film, noi am prefera să nu le știm. Per ansamblu – poate și datorită scenariului – și jocul actorilor a avut de suferit față de primele părți ale seriei, difuzată din 2013. De aceea faptul că The affair, deși început abia în 2014 și cu mai puține perspective a pierdut trofeul celebrului House of cards, nu m-a mirat.

oscars_logo_1360686416127_372302_ver1_fotor_collageCe s-a mai întâmplat în acest an la Globurile de aur?  Boyhood și The Grand Budapest Hotel au câștigat premiile pentru cel mai bun film la secțiunea dramă, respectiv comedie/musical. Cei mai buni actori au fost considerați la secțiunea dramă: Eddie Redmayne pentru rolul său din filmul The Theory of Everything și Michael Keaton la secțiunea comedie/musical pentru Birdman. J.K. Simons a câștigat pentru rolul său din Pleasna (Whiplash), premiul pentru cel mai bun actor în rol secundar. Un film de urmărit, cu 5 nominalizări și la Oscar. Premiile pentru cea mai bună actriță au fost câștigate la secțiunea dramă de Julianne Moore, care a făcut un rol remarcabil în Still Alice (de comentat) și de Amy Adams pentru Big Eyes – un alt favorit al meu, de asemenea pe lista de comentarii.

Apoi a urmat momentul George Clooney, care a urcat pe scenă pentru premiul Cecil B. DeMille pentru întreaga activitate și după câteva comentarii savuroase, s-a adresat soţiei sale, Amal Alamuddin:  „E un lucru care te face să te simţi umil atunci când găseşti pe cineva pe care să îl iubeşti. Amal, sunt extrem de mândru că sunt soţul tău”.

La double vie de Véronique

ladoubleÎntr-o vineri seara, când veți avea dispoziția propice (pentru că nu merge între două seriale) merită să urmăriți The Double Life of Véronique, triplu laureat la Cannes, cu nominalizări și la premiile César și Golden Globes.

Filmată în Franța sub bagheta trioului de aur polonez Kieślowski (regie), Preisner (muzică) și Piesiewicz (scenariu), La double vie de Veronique (1991) este una dintre cele mai frumoase povești de dragoste transpuse pe ecran, o adevărată mostră de poezie cinematografică.

Încerc să dezvălui cât mai puțin: filmul arată viața a două femei, poloneza Weronika (Irène Jacob) și franțuzoaica Veronique (aceeași Irène Jacob, care are, de asemenea, o fetiță).

O dramă despre talent și dualitate, filmată în culori intense, fiind prima realizare postcomunistă a trio-ului polonez. Seamănă ca stil cu Amelie, pentru care cred ca a fost o sursă de inspirație. Pentru a evita detalii care să vă strice surpriza vizionării, mă limitez la această expunere, a părții de-nceput a filmului. Sper să vă placă, pentru a-l putea comenta împreună aici!