Arhive pe etichete: Golden Globe Awards

Globurile de aur 2020

Cu două zile întârziere, hai să spun ce mi-au inspirat mie Globurile de aur din ianuarie, care e totuși luna filmelor bune, după ce decembrie a fost luna petardelor, a petardiștilor și a petardismului manelo-festiv (vorba cuiva care le zice bine).

Cred că în general Globurile sunt niște premii mai puțin globale (sic!) decât Oscarurile, fiindcă îmi imaginez jurnaliștii străini de la Hollywood ca pe niște nostalgici, sau în orice caz nişte indivizi (şi individe) care consideră treaba asta a lor numită job – de a sta la Hollywood să comenteze filme – ca o chestie wow!

Lăsând la o parte filmele văzute, şi care mă aşteptam să primească premii, ca Joker și Once Upon a Time… in Hollywood, Globurile astea au fost ocazia să pun pe listă nişte filme ratate de mine, ca Judy – cea mai bună actriţă în rol feminin şi 1917 – cea mai bună dramă. Obiectiv îndeplinit doar parţial, cu Judy – film după care n-o să mai spun nimic de cântăreţele despre care credeam vin să eşueze, ca nişte balene, în România. Ei bine, am aflat că sunt balene doar 1 oră pe zi / săptămână / lună, depinde de frecvenţa concertelor, în rest sunt umanoizi şi ele.

O altă chestie de remarcat e că numărul de nominalizări nu mai contează, statistic vorbind. Adică premierea nu ţine cont, ca pâlnia vânzărilor, de ce spune majoritatea – semn că juriul ăla chiar îşi face treaba. În toată istoria Globurilor, doar trei filme au reuşit să obţină premii pentru toate nominalizările: Doctor JivagoZbor deasupra unui cuib de cuci și S-a născut o stea au câștigat, fiecare, cinci premii din cinci nominalizări.

Noutăți la Golden Globes

După controversata premiere a Marţianului de la începutul acestui an, nu atât pentru valoarea filmului, cât pentru jocul de-a categoria, HFPA (Asociaţia presei străine de la Hollywood) s-a asigurat să evite asemenea probleme ediţiile viitoare, introducând o nouă regulă, potrivit Entertainment Weekly: dramele, chiar și cele cu accente comice, vor intra în competiţie doar ca drame.

Pe 10 ianuarie 2016 The Martian, regizat de Ridley Scott, a câştigat Globul de Aur pentru cel mai bun film la categoria comedie/ musical, în faţa peliculelor The Big Short, Joy, Spy şi ultimul, dar nu cel din urmă, Trainwreck. De altfel Judd Apatow, regizorul Trainwreck-ului, a fost primul care a afirmat că dramele cu tentă umoristică nu ar trebui să „participe la orice categorie au chef” şi a întrebat (ironic) dacă nu cumva filmele în care joacă actori asiatici ar trebui să concureze la categoria „cel mai bun film străin”?

La premiile Critics’ Choice, Judd Apatow i-a adresat câteva cuvinte acide actorului Matt Damon: „Matt mă priveşte chiar în clipa asta. După toată comedia de la Globurile de Aur. Nu avem decât un premiu, Matt, asta e tot ce primim. Sunt ca un tocilar în curtea şcolii, iar tu mi-ai furat banii de mâncare”, a spus Judd, pe scenă. În prealabil, regizorul postase pe Twitter: „Să încerci să domini categoria comedie, când de fapt eşti dramă, din frică faţă de competiţia din acea categorie, este o mişcare plină de laşitate”. Modificarea acestei reguli se află printre cele 11 pagini de schimbări aduse decernării Globurilor de Aur, din 2017.

Saul fia (2015)

Cu excepția acestei afirmații a regizorului Pálfi György de la TIFF, nimic nu mă pregătise de contactul cu cinematografia lui Nemes László. Asemeni lui Florin Șerban, după câteva scurt-metraje, cineastul maghiar debutează în lung metraj din semi-anonimat (bine, dacă putem numi așa cariera începută cu studii de scenaristică și istorie, apoi asistent de regie la londoni férfi, al lui Tarr Béla) și, după studiile de regie de la New York, se întoarce la Paris unde dezvoltă scenariul lui Saul of Fia, ajungând cu el direct la Cannes.

Ca să mai forțez o asemănare cu Eu când vreau să fluier, fluier al lui Florin Șerban (ca reprezentant al deja-vechiului „Nou val” din cinematografia română), și acesta este tot un film de autor. Dacă Florin Șerban filmase ne-filmabilul, respectiv un scenariu (slab) dezvoltat de el împreună cu Mitulescu după o piesă bună (un text dramatizat deja chiar de autor) a Andreei Vălean, Nemes László își dezvoltă singur scriptul, pentru a putea filma… de-ne-filmatul.

Pentru că să privești (și să trăiești în același timp) acest film, împins de cameră odată cu personajul principal, e copleșitor. Nu doar fiindcă te face umil, ci este și o experiență de nedorit, nimănui, niciodată. O oroare pare și să privești, darămite să iei parte la ce s-a întâmplat. Înainte de a reda Q & A-ul actorului clujean Molnár Levente de după proiecția de gală, am să detaliez puțin tehnica de filmare, depărtându-mă de semnificațiile filmului.

Încep (și promit să continui la proxima ocazie) cu intrările celorlalți actori în cadru, care oferă parcă un moment de respiro. Spre deosebire de Marius Panduru, cameramanul maghiar Erdély Mátyás (colaborator al unui alt important regizor maghiar, Mundruczó) folosește adecvat suspansul dezvoltat de această tehnică de filmare, rafinată de frații Jean-Pierre şi Luc Dardenne în Le fils (2002).

– Sigur, răspunde Molnár întrebărilor din public (cum v-a influențat jocul actoricesc tehnica de filmare, care nu prea îți permite să privești spre cameră?), o astfel de mizanscenă te înghesuie puțin, nu poți să dansezi în cadru. Dar ca actor, trebuie să ignori camera, să faci ce ai de făcut: dacă ți se spune să privești acolo, privești, dacă nu – nu.

Unde/cum/cât au durat filmările? Undeva lângă Budapesta, s-a filmat pe peliculă, nu s-au tras mai mult de două duble pentru fiecare scenă, totul a durat 28 de zile.

Cum v-a influențat această experiență? Sunt un simplu om cu această profesie, care la bază este o meserie și vă spun că nu poţi funcţiona 24 de ore, 7 zile pe săptămână așa, ca actor. Nu îmi doresc să înnebunesc. Dimineața când mă spăl pe dinţi îmi place să ştiu că eu sunt doar un om – cu nevoile lui personale. Dar această întrebare se leagă cu prima, pentru că în acest film nu s-au folosit efecte vizuale, și acolo a fost munca unor oameni – trupurile goale fiind dansatori profesionişti – cu o smerenie incredibilă.

Totuși, cum m-a schimbat pe mine această experienţă? Nu am devenit Buda, să pot să dau idei despre cum să îţi păstrezi zenul, dar în toată nebunia și în tot vârtejul ăsta al cotidianului în care trăim, trebuie să facem cumva posibile mai multe momente de atenţie unul pentru celălalt, şi să avem grijă unul de celălalt. Dacă asta se poate traduce la un moment dat în faptul că m-am făcut mai bun, atunci sper că da, asta este o schimbare importantă.

Ca să închei această cronică de întâmpinare, apelez tot la cuvintele lui Molnár: „Fiul lui Saul este un film la care nu poţi ura publicului: Vizionare plăcută!”, dar este unul care trebuie văzut. De azi, și în cinematografele din România.

Au fost Globurile de Aur, vine și BAFTA!

După gala de azi-dimineață din LA, pe care-am urmărit-o cu sufletul la gură și cu flash-uri în ochi (nu de la fotografi, ci de la calitatea transmisiei), chipurile, pentru-a vedea ce filme primesc semnale la Oscar, treaba s-a mai calmat. Abia acum, după primele globuri și odată cu nominalizările la premiile BAFTA, s-au conturat și preferințele pentru premiile Academiei Americane, care pe noi nu ar trebui să ne preocupe prea tare, fiindcă putem lua doar un Oscar, pentru cel mai bun film străin.

Așa că din punctul meu de vedere, știrea principală a galei a fost Globul de Aur pentru cel mai bun film străin luat de Son of Saul, în care a jucat și actorul clujean Molnár Levente. Gratulálok! Pentru filmul tânărului regizor László Nemes este un premiu important, care-i va spori cota pe piața americană. Pentru celelalte filme premiate la gala Golden Globes Awards, câteva concluzii: prima – ca în sport – nu contează nominalizările, istoria păstrează doar finishul. Cotat ca mare favorit după nominalizări, Carol nu s-a ales cu nimic. Crema de pe tort a luat-o The Revenant, comentat și aici, care a ras toate premiile principale – cel mai bun film/dramă, cel mai bun actor, cel mai bun regizor – urmat de Marțianul care a luat tot ce era mai important de la cealaltă secțiune, film de comedie, deși n-a fost prea corect încadrat.

Până și Ridley Scott s-a amuzat, ridicând Globul, de ce-a vrut și ce-a ieșit. Pentru rolurile doamnelor, au luat pe merit câte un premiu JoyRoom, și Steve Jobs, care a mai luat și premiul pentru cel mai bun scenariu. Ce merită reținut de la Gală, care a fost și una a producțiilor TV, sunt serialele recompensate cu Globuri: așa că merită să urmăriți Mozart in the Jungle -cel mai bun serial de comedie, cu cel mai bun actor, Crazy Ex-Girlfriend – cea mai bună actriță și Mr. Robot – cel mai bun serial dramatic (atenție, mai bun ca Game of Thrones). Dar marele perdant al acestei gale a fost Mad Max: Fury Road, fără nici un Glob. Haioasă reacția lui diCaprio la Lady Gaga, devenită viral:

Acum, să vedem ce anunță premiile industriei britanice, care se vor decerna peste o lună. De ce sunt ele importante pentru Oscar? Pentru că o parte din votanți fac parte din ambele comisii – dar asta este problema lor. Pe noi ne interesează cine concurează pentru cel mai bun film britanic: 45 years, Amy, Brooklyn, The Danish Girl, Ex Machina și The Lobster. Dramele de epocă s-au bucurat și ele de mare succes printre britanici, având în vedere nominalizările Bridge of Spies și Carol, care au strâns nu mai puțin de 9, fiecare.

 

The H8ful Eight

M-am uitat la ultimul film al lui Tarantino recent, mirat că n-a luat decât un Glob. Siderat nu de film ori de scenariu, pentru că mă obișnuisem cu stilul ăsta de explorare a genurilor (din nou, western) încă de la Django Unchained.

Treaba e că și Tarantino se cam învățase cu el, chit că n-a recunoscut din prima, ba chiar a negat c-ar fi vorba de-un sequel. Abia ceva mai încolo, după ce-a lăsat bâta în baltă, realizând că personajele din Django nu intră în noua lui poveste (fiindcă au și personajele de ficțiune, mai ales după un film de succes, personalitatea lor), a recunoscut că ideea inițială venea din nuvela Django in White Hell. Adică un sequel, carevasăziq.

Așa că a luat-o de la-nceput, răscolind prin casete video și filme vechi cu cowboys și indieni. Adică nu, fără indieni, numai cowboys și evenual una bucată cow-woman, și i-a ieșit. Casete video și filme am văzut și noi, dar n-avem știința ‘mnealui de-a le-nghesui într-un film. Este acolo o linie subțire: câte clișee poate duce omul? Cinefil, necinefil sau necunoscut, care-i limita suportabilității? Cât durează pân-să te prinzi, ca la Django, că dialogurile alea banale, aparent clișeice, în care vorbele se leagă una de alta, ca zalele dintr-un lanț, fără vreo-ncercare de aluzie străvezie, sunt supra-realiste, totuși, că pică de-undeva din cer, ca zăpada pe deasupra personajelor înghesuite în trăsura cuminte – sau cuminți în trăsură?

hateful-eight

Prima ocheadă regizorală zace pe generic, scrisă cu fonturi faine, retro –the 8th film of Quentin Tarantino, The Hateful Eight – autoironie cât încape. De fapt, stabilisem că nu știm (noi) cât încape. Atâta doar că după fonturile western (parcă hand-made), cu numele actorilor – wow: Samuel L. Jackson, Kurt Russel, Jennifer Leigh, Tim Roooth – și după o cruce mare, admirativă, vin numele ălorlați, grămadă, cu fonturi comerciale din PC-ul meu și-al tău. După care vine o căruță – ultima spre Red Rock.

Este proiectat de vineri, 15 ianuarie, în cinematografe – unde merită văzut în formatul original de 70 mm, care nu intră în ecranele TV decât cu pierderi mari. Și-ar fi păcat să ratați experiența!