Arhive pe etichete: Florin Șerban

Box (2015) – îs muiere și-mi iau palme

Interesantă provocarea din ultimul film al lui Florin Șerban – chiar așa de interesantă, încât să fie achiziționată de Arte/ZDF din faza scenariului. O plauzibilă poveste de amor între un boxeur rom de 19 ani și o actriță unguroaică de 30. E posibil? În România de la început de secol XXI se pare că da, al doilea film de lung-metraj al lui Florin Șerban venind să ne-arate cum demontează Rafael, un puștan de 19 ani, apărarea unei roșcate mature, străjuită de un nas cu multă personalitate.

Slab concepute, autosuficiente (pentru persoane cu neuroni odihniți, probabil), lansările românești de anul trecut m-au făcut să merg cu speranțe prea mari la filme altfel, medii, de genul interogativelor sau exclamativelor De ce eu? ori Aferim! Și anul ăsta începuse destul de prost (cu Ilegitim), orice film românesc provocându-mi deja o ușoară strângere de inimă. Așa că nici nu mi-a venit să scriu despre mica surpriză București Non-Stop a lui Dan Chișu – film văzut abia anul acesta, pe HBO – pentru ca speranțele mele în cinemaul autohton să pâlpâie după Acasă la tata și Un etaj mai jos (difuzate tot pe HBO) și să reînvie după ce-am urmărit Box-ul lui Florin Șerban.

Adevărul e că regizorul rămăsese dator după mult-premiatul său Eu când vreau să fluier, fluier! (2010) – între premii, cel mai sonor, Ursul de Argint la Berlin. Spre deosebire de alți regizori care n-au înțeles cum de-a picat norocul peste ei și au profitat de expunerea Noului val, reșițeanul Florin Șerban dovedește că n-a făcut nici filozofia, nici facultatea de regie film degeaba. Recunoaște chiar, cu modestie, că ideea Box-ului (în care-i iese și o interesantă paralelă între teatru și box) a pornit de la ultima scenă, insuficient de convingătoare, din precedentul său film. Așa că, exploatându-și la maxim succesul festivalier, își acordă timpul necesar castingului pentru următorul său film. Își permite chiar, negăsind actorul potrivit, să-l formeze pe Rafael Florea, timp de doi ani, la cursuri de actorie.

box2

Problema pe care o abordează nu este doar a nepotrivirii rasiale; ori, chiar dacă pleacă de la o temă nerezolvată (cum pot interacționa persoane din medii absolut diferite), n-o ține pro sau contra, didacticist sau artisticist (îs artist, bag picioru-n ea temă, ajunge s-o propun), ci mizează pe universal: cum pot interacționa un bărbat și o femeie, în general; și ce face un cuplu să meargă, ori să nu mai…?

Hilda Peter (cunoscută în special pentru Katalin Varga și nedifuzatul, la noi, Berberian Sound Studio al britanicului Peter Strickland) face din mers și din câteva gesturi un rol interesant și până la urmă, convingător. Drept pentru care vă invit să urmăriți filmul, este unul lucrat, fără excese verbale (mă refer la înjurăturile omniprezente în producțiile ce vizează succesul de public). O să vă placă imaginea lui Marius Panduru, locațiile filmărilor (Sibiu, Sfântu Gheorghe și București), ca și istorioara înfiripată într-un mic orășel de provincie, în care există cel puțin o femeie frumoasă (ori cu nas mare), care are (măcar) un curtezan.

Saul fia – filmul și autorii săi

Am început în cronica de întâmpinare scrisă la ore târzii o comparație (puțin forțată) între regizorii Nemes László și Florin Șerban (ca reprezentant al deja-vechiului „Nou val” din cinematografia română). Puțin forțată, dar și incompletă afirmația cum că și Saul fia este tot un film de autor, asemeni lui Eu când vreau să fluier, fluier. Să-ncerc să dezvolt și să corectez. Spuneam că, dacă Florin Șerban filmase ne-filmabilul, respectiv un scenariu (slab) dezvoltat de el împreună cu Mitulescu după o piesă bună (un text dramatizat deja chiar de autor) a Andreei Vălean, Nemes László își dezvoltă singur scriptul, pentru a putea filma… de-ne-filmatul.

Spuneam „ne-filmabilul” în nota cărții Iuliei Popovici, Sfârșitul regiei, pe care o citesc acum (și despre care veți puteți afla mai multe pe Biblioteca de filme – pe măsură ce o parcurg). Andreeaa Vălean intrase ca autor de teatru pe scena autohtonă la începutul anilor 2000 odată cu grupul dramAcum, alături de regizorii Radu Apostol, Alexandru Berceanu și Gianina Cărbunariu. Teatrul independent, inspirat oarecum de autorul de film din cinematografia franceză, este (citez cu evidențieri din volumul amintit): „fie unul de text (de poveste, nu de actor), fie de grup, fie de autor, suportul dramaturgic fiind de multe ori un text original […] context în care se și dezvoltă figura creatorului de teatru”. Acestea fiind spuse, cred că am explicat termenul ne-filmabil, care evidenția originalitatea textului de pornire, de așa natură încât se pretează la o dramatizare făcută de chiar autorul său. Așa se explică, parțial, partea ratată de Florin Șerban în Eu când vreau să fluier, fluier. Scenariul, care se preta la o adaptare împreună, eventual, cu autoarea, nu cu Mitulescu (ajungând astfel nefilmabil, adică inegal ca nivel dramatic), dar probabil că aici ar fi intervenit un conflict de viziuni regizorale.

De ne-filmatul subiect al lui Nemes László reușește să depășească acest obiectiv ratat de cinematografia română, al filmului de autor. Deocamdată, Cristi Puiu rămâne singurul regizor capabil să identifice și să exploreze un subiect major, mai departe decât s-a mai făcut, fără a fi un simplu epigon – ori un val purtător de idei mai mult sau mai puțin originale. Nu contest originalitatea lui Porumboiu, ori calitatea unora ca Munteanu sau Jude – în creștere – dar nici un alt regizor român nu se apropie (încă) de profilul autorului așa cum o face Puiu; de aici, probabil, comparația făcută de Doru Pop între cei doi regizori (Puiu și Nemes) – ambii sunt autori de film.

 

Saul fia (2015)

Cu excepția acestei afirmații a regizorului Pálfi György de la TIFF, nimic nu mă pregătise de contactul cu cinematografia lui Nemes László. Asemeni lui Florin Șerban, după câteva scurt-metraje, cineastul maghiar debutează în lung metraj din semi-anonimat (bine, dacă putem numi așa cariera începută cu studii de scenaristică și istorie, apoi asistent de regie la londoni férfi, al lui Tarr Béla) și, după studiile de regie de la New York, se întoarce la Paris unde dezvoltă scenariul lui Saul of Fia, ajungând cu el direct la Cannes.

Ca să mai forțez o asemănare cu Eu când vreau să fluier, fluier al lui Florin Șerban (ca reprezentant al deja-vechiului „Nou val” din cinematografia română), și acesta este tot un film de autor. Dacă Florin Șerban filmase ne-filmabilul, respectiv un scenariu (slab) dezvoltat de el împreună cu Mitulescu după o piesă bună (un text dramatizat deja chiar de autor) a Andreei Vălean, Nemes László își dezvoltă singur scriptul, pentru a putea filma… de-ne-filmatul.

Pentru că să privești (și să trăiești în același timp) acest film, împins de cameră odată cu personajul principal, e copleșitor. Nu doar fiindcă te face umil, ci este și o experiență de nedorit, nimănui, niciodată. O oroare pare și să privești, darămite să iei parte la ce s-a întâmplat. Înainte de a reda Q & A-ul actorului clujean Molnár Levente de după proiecția de gală, am să detaliez puțin tehnica de filmare, depărtându-mă de semnificațiile filmului.

Încep (și promit să continui la proxima ocazie) cu intrările celorlalți actori în cadru, care oferă parcă un moment de respiro. Spre deosebire de Marius Panduru, cameramanul maghiar Erdély Mátyás (colaborator al unui alt important regizor maghiar, Mundruczó) folosește adecvat suspansul dezvoltat de această tehnică de filmare, rafinată de frații Jean-Pierre şi Luc Dardenne în Le fils (2002).

– Sigur, răspunde Molnár întrebărilor din public (cum v-a influențat jocul actoricesc tehnica de filmare, care nu prea îți permite să privești spre cameră?), o astfel de mizanscenă te înghesuie puțin, nu poți să dansezi în cadru. Dar ca actor, trebuie să ignori camera, să faci ce ai de făcut: dacă ți se spune să privești acolo, privești, dacă nu – nu.

Unde/cum/cât au durat filmările? Undeva lângă Budapesta, s-a filmat pe peliculă, nu s-au tras mai mult de două duble pentru fiecare scenă, totul a durat 28 de zile.

Cum v-a influențat această experiență? Sunt un simplu om cu această profesie, care la bază este o meserie și vă spun că nu poţi funcţiona 24 de ore, 7 zile pe săptămână așa, ca actor. Nu îmi doresc să înnebunesc. Dimineața când mă spăl pe dinţi îmi place să ştiu că eu sunt doar un om – cu nevoile lui personale. Dar această întrebare se leagă cu prima, pentru că în acest film nu s-au folosit efecte vizuale, și acolo a fost munca unor oameni – trupurile goale fiind dansatori profesionişti – cu o smerenie incredibilă.

Totuși, cum m-a schimbat pe mine această experienţă? Nu am devenit Buda, să pot să dau idei despre cum să îţi păstrezi zenul, dar în toată nebunia și în tot vârtejul ăsta al cotidianului în care trăim, trebuie să facem cumva posibile mai multe momente de atenţie unul pentru celălalt, şi să avem grijă unul de celălalt. Dacă asta se poate traduce la un moment dat în faptul că m-am făcut mai bun, atunci sper că da, asta este o schimbare importantă.

Ca să închei această cronică de întâmpinare, apelez tot la cuvintele lui Molnár: „Fiul lui Saul este un film la care nu poţi ura publicului: Vizionare plăcută!”, dar este unul care trebuie văzut. De azi, și în cinematografele din România.