Arhive pe etichete: filme proaste

Viața în tonuri de gri sau plăcerea/durerea anticipației

– Tu prea vezi doar în alb și negru! îmi reproșa deunăzi o prietenă.

Mai sunt și nuanțe, voia să-mi sugereze – mai ales în relații. Noroc că nouă nu ne place să despicăm atâta firul în 4, decât atunci când avem senzația că nu primim ceea ce ni se cuvine, așa că am dus-o la un film. Poate bănuiți deja la care, făr-a avea idee: de ce?
502Ei bine, deoarece imaginarul erotic al prietenelor mele. Și fiindcă pe măsură ce trece timpul, este tot mai greu să trec (deși n-o să mă opresc niciodată din a încerca) de etapa de „confesor” al femeilor din viața mea. Pentru că – nu-i așa? – o femeie trebuie ascultată în momentul în care ți se confesează, nu combătută, cum avem adesea tendința din cauză de exces de testosteron. Ce mi-am propus este să nu mai încerc nici măcar să mă mai justific, pentru că acest comportament cauzează cel mai mare număr de despărțiri. În loc să ajute la ceva, justificările masculine au efect contrar, indicând se pare, femeilor, oareșce vinovăție, oricum o stare de nesiguranță: gen cine se scuză, se acuză.

Așa că mi-am propus (nu știu cât o să mă țină) să tac și să fac act de prezență cumpărând cu 35 de lei două bilete la filmul 50 Shades of Gray. N-a fost usor să-l văd, așa c-am să încerc să trag măcar ceva învățăminte din experiența avută.

Am făcut introducerea tocmai ca să fie foarte clar că n-am fost dintre cei/cele care s-au dus la film pentru că au dat banii pe carte și ca atare, aveau așteptări. Pentru că de fapt asta a fost toată treaba cu filmul, bănuiesc eu. La fel cu pățania celor doi adolescenți dintr-un celebru (clasic) roman franțuzesc care mergeau prima oară la bordel și se gândeau pe drum cum o să fie, fără să realizeze că tocmai descoperiseră cea mai mare plăcere din lume: plăcerea anticipației.

Filmul este de un penibil demn de romanele Sandrei Brown și ale Daniellei Steel (am făcut această legătură din debutul filmului, de cum am auzit numele protagonistei: Anastasia Steel), responsabile de imaginarul erotic sau de educația sexuală, cum vreți să-i spuneți, a corporatristelor din România ultimilor ani. Pentru că ele umpleau sala, împreună cu alte câteva fete de liceu (care măcar puteau da vina pe trailer) și câțiva „însoțitori” de seama mea. După ce că are un aer kitsch, filmul se mai termină și în coadă de pește (fata nu semnează contractul), pentru a lăsa loc continuării, probabil.

Mult mai savuroase au fost comentariile fetelor dezamăgite, de la sfârșit : prea puțină nuditate în film! Sau: de ce a fost doar Anastasia dezbrăcată, în vreme ce frumușelul, arătat așa puțin? Adică nici acum, în 2015, nu putem vedea un fund de bărbat? Toate filmele astea, artistice sau nu, îs făcute pentru bărbați! Numai corporatristele tăceau, îngândurate. Cum vă dați seama că au fost la fim? Ascultă pe repeat piesa asta:

Viața în 50 de tonuri de gri

– Tu prea vezi doar în alb și negru! îmi reproșa mai deunăzi o bună prietenă.

Mai sunt și nuanțe, voia să-mi sugereze – mai ales în relații. Noroc că nouă nu ne place să despicăm atâta firul în 4, decât atunci când avem senzația că nu primim ceea ce ni se cuvine, așa că am dus-o la un film. Poate bănuiți deja la care, făr-a avea idee: de ce?

50Ei bine, deoarece imaginarul erotic al prietenelor mele. Și fiindcă pe măsură ce trece timpul, este tot mai greu să trec (deși n-o să mă opresc niciodată din a încerca) de etapa de „confesor” al femeilor din viața mea. Pentru că – nu-i așa? – o femeie trebuie ascultată în momentul în care ți se confesează, nu combătută, cum avem adesea tendința din cauză de exces de testosteron. Ce mi-am propus este să nu mai încerc nici măcar să mă mai justific, pentru că acest comportament cauzează cel mai mare număr de despărțiri. În loc să ajute la ceva, justificările masculine au efect contrar, indicând se pare, femeilor, oareșce vinovăție, oricum o stare de nesiguranță: gen cine se scuză, se acuză. Așa că mi-am propus (nu știu cât o să mă țină) să tac și să fac act de prezență cumpărând cu 35 de lei două bilete la filmul 50 Shades of Gray. Nu mi-a fost usor să-l văd, așa c-am să mă refulez mai târziu, cu acordul dvs.

Dude, where`s my car?

Băi, care mi-ai șutit mașina? este un film tâmpit cu vreo două faze memorabile. Bun pentru o sâmbătă seară, mai ales dacă se nimerește să fie cea de după Valentine`s day.

Doi puștani se trezesc complet derutați într-o dimineață: unul (Sean William Scot) cu o moacă de cretin absolut convins de calitățile lui, iar celălalt suficient de celebru ca să ni-l amintim drept fostul soț al fostei soții a lui Bruce Willis. Trece o bună vreme din film (cam 5 minute) până ce băieții realizează în ce hal de mahmureală sunt: au uitat de cadourile pentru aniversarea gemenelor ai căror iubiți se cred, așa că nu vor mai avea parte de tratamentul special. Problema lor pe când încep să se dezmeticească este că nu-și mai amintesc nici măcar unde și-au lăsat mașina.

Filmul este 2 minute memorabil pentru replicile din scena de mai jos, de scos pe tapet când trebuie să suportăm cuiva același și același text, până la exasperare:

And theeen… after 13 minutes, you can close the movie and go to bed. That`s all. Numai dacă nu cumva țineți neapărat ca după gagurile lor sofomorice să visați un coșmar în care vă scufundați în imaginarul erotic al unui adolescent american cu IQ sub 20. Dacă nu vă vine somnul, puteți pune mâna pe o carte. Sau dacă vreți să mai urmăriți (ori să postați chiar voi) și ale faze haioase din filme, o puteți face aici.